În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune o întunecată concepţie materialistă. Era acum ateu. Nu admitea nimic în afara comunismului. Împotriva a tot ce a avut sfânt acum manifesta o ură profundă, plină de fanatism. Pereţii despărţitori dintre celule erau foarte subţiri. Se auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a tot ce-a avut el mai sfânt până atunci.
În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot etajul. Ca să ajungi planton la închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui cazan cu smoală. Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.
Am fost mutat din camera 4 spital din nou în camera 2 subsol. Şi aici s-a instituit „reeducarea”. Şeful comitetului de reeducare era Titus Leonida. Eram în total 21 de „bandiţi” faţă de numai 4-5 câţi eram la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne venea rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile. Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.
Studentul Alexandru Bogdanovici (Şura) era fiul unui comunist din ilegalitate. Originar era din Soroca (Basarabia). După 23 august 1944 s-a refugiat cu familia în Moldova dintre Prut şi Carpati. În anul 1948 era student la Facultatea de drept din Iaşi şi şef al grupului studenţesc legionar din această facultate. Tatăl său a fost înscăunat ca prefect de Fâlciu sau Iaşi.
Din când în când, Turcanu, scrâşnind din dinţi, se adresa lui Bogdanovici, care nu se putea ridica din pat: -Mă, tu, prietenul meu cel mai bun, de mâna mea ai să mori! Şi se repezea la el, lovindu-l, aşa culcat cum era şi în imposibilitate de a mai face vreo mişcare.
Dacă sinuciderile erau excluse, de ucis, în schimb, se ucidea la Piteşti. Cele mai deseori, Ţurcanu era cel care ucidea cu mina lui prin torturi neîndurătoare.Victima lui privilegiată a fost Bogdanovici, pe care-l considera responsabil de arestarea lui şi pe care s-a răzbunat însutit.
…În această perioadă, până la plecarea la Piteşti, s-a hotărât probabil soarta lui Bogdanovici, care nu corespundea planului celor de la Bucureşti. El trebuia să dispară o dată cu tot ce cunoştea din discuţiile avute cu emisarii C.C.-ului, precum şi cu promisiunile auzite de la tatăl său.
În toamna anului 1948, în urma unei convorbiri (caz neîntâlnit până atunci) a lui Bogdanovici cu tatăl său, care fusese prefect al judeţului Botoşani, s-a observat o schimbare în atitudinea acestuia, schimbare care va fi considerată de mulţi ca începutul reeducării, datorită faptului că solicita cărţi şi broşuri spre a fi citite şi comentate.
Noi am rezistat fiindcă am fost uniți [în Casimca Jilavei n.n.]. Unde n-a fost înțelegere și sprijin reciproc, au murit. În celula de lângă noi, de pildă, era Nuți Pătrășcanu. (…) El era scos regulat de la Casimcă și dus la Securitate să dea informații despre noi. Acolo spunea că suntem bandiți, că ne ajutăm unii pe alții, că păstrăm pâinea pentru cei mai slabi, lucruri din astea… Pe urmă, când venea în celulă, începea să plângă și spunea: „Am fost întrebat și am spus asta și asta despre voi”. Era sincer când zicea lucrul acesta, să știi… Cred că […]
Ţurcanu se scoală brusc, sare în picioare. Tresar. Arată, ca şi cum ar vrea să zică: programul trebuie să-şi urmeze cursul. Se duce la masă, îşi propteşte mâinile de muchea laturii dinspre partea mea. Rămâne apoi, un timp, cu capul în jos. Deodată şi-aruncă privirea peste noi şi ne spune cu o voce gravă, plină de mister: – În seara asta voi face o demascare neobişnuită.
Cei doi rămaşi în viaţă în celula vecină erau straşnic supravegheaţi. Multe umbre se profilau abia perceptibil prin faţa găurilor de jos ale uşii. Mişeii făceau studii psihologice. Urmăreau victimele zi de zi, minut de minut. Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat înţelepciunea, preferând tăcerea totală…
Cineva a observat că în zilele de sărbătoare ori în zilele de post (vineri mai ales) reeducaţii erau şi mai îndrăciţi. De fapt, nu exista nici un moment de destindere. Dacă nu erai sub tortură, atunci erai spectator la tortura altora.
Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenti care înainte de moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatentia lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaratiile, la o celulă la parter; eu fiind luat în acelasi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj.
