În sufletul lui Dan Dumitrescu s-a dezvoltat cu repeziciune o întunecată concepţie materialistă. Era acum ateu. Nu admitea nimic în afara comunismului. Împotriva a tot ce a avut sfânt acum manifesta o ură profundă, plină de fanatism. Pereţii despărţitori dintre celule erau foarte subţiri. Se auzeau până şi şoaptele. Întreg zbuciumul lui Dan Dumitrescu era presărat cu explozii de pizmă împotrivă a tot ce-a avut el mai sfânt până atunci.
În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot etajul. Ca să ajungi planton la închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui cazan cu smoală. Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.
Am fost mutat din camera 4 spital din nou în camera 2 subsol. Şi aici s-a instituit „reeducarea”. Şeful comitetului de reeducare era Titus Leonida. Eram în total 21 de „bandiţi” faţă de numai 4-5 câţi eram la camera 4 spital. Avantajul era enorm căci ne venea rândul să luăm bătaie abia la 4-5 zile. Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.
Cei doi rămaşi în viaţă în celula vecină erau straşnic supravegheaţi. Multe umbre se profilau abia perceptibil prin faţa găurilor de jos ale uşii. Mişeii făceau studii psihologice. Urmăreau victimele zi de zi, minut de minut. Era posibilă o încăierare între Pavel Grimalschi şi Dan Dumitrescu. Se vedea că Grimalschi şi-a păstrat înţelepciunea, preferând tăcerea totală…
