Victimele comunismului și „legea memoriei”

PLANUL MEMORIEI

Orice dezbatere cu privire la aceste chestuni trebuie să aibă în centru victimele. Altfel, ea nu are nici un sens.

Ieri, 4 august a.c., cea de-a doua organizație a victimelor – Federația Română a Foștilor Deținuți Politici – s-a pronunțat, prin vocea președintelui ei, Marcel Petrișor, adresând o scrisoare Președintelui Republicii, în care a spus că legea în discuție încalcă libertatea de conștiință și de expresie, și a solicitat rediscutarea ei.

Din păcate, nu același lucru a făcut și principala organizație a victimelor – Asociația Foștilor Deținuți Politici – care s-a ilustrat printr-o tăcere asurzitoare, în condițiile în care oamenii obișnuiți așteaptă să audă vocea victimelor, comunicată chiar de structura lor autorizată.

Înțelegem postura D-lui Octav Bjoza – de subsecretar de Stat, de recent decorat de Președintele țării, în fine, de culpabilizat prin acuze de „legionarism“ –, și totuși: absența unei poziții în această chestiune vitală ar fi măcar de explicat.
Când ne referim la morții, mutilații și „reeducații“ comunismului nu vorbim despre „țărăniști“, „liberali“, „legionari“, „sioniști“ sau „regaliști“, ci despre victime-pur-și-simplu. Prin urmare, a face decupaje politice în acest câmp echivalează cu o a doua înmormântare a unor categorii de victime (și, probabil, pe vecie).

PLANUL ISTORIEI

Victimele comunismului sunt afectate direct de această lege.

1) Persoanele condamnate de regimul comunist pentru „crime împotriva umanității“, „crime de război“, „crime împotriva păcii“ au fost asimilate cu cele privind „dezastrul țării“, iar condamnările au vizat, în primul rând, nu să facă dreptate altor victime (evreiești, rrome), ci să distrugă vechea ordine „burgheză“, laolaltă cu membrii ei cei mai proeminenți.

2) Condamnările pronunțate de instanțele regimului comunist pentru „legionarism“ și „fascism“ au vizat, în prima sa perioadă, să distrugă principala organizație subversivă (Mișcarea Legionară), iar arestările și anchetele au avut ca scop să „probeze“ valabilitatea arestărilor, care se supuneau următoarei logici: „Decât să scape un singur legionar vinovat, mai bine să arestăm o mie de nevinovați“.

Prin urmare, când vorbim despre „legionari“, „fasciști“ arestați de regimul comunist, trebuie să avem permenent în minte că acesta nu făcea distincție între aderenții reali și cei presupuși (suspectați), la fel cum arestările, anchetele și condamnările nu aveau ca scop să-i disculpe pe cei din urmă, ci să le smulgă „mărturisiri“ (auto)încriminatoare.

Termenul „fascism“, luat separat, fără legătură cu legionarismul, este și mai problematic: el nu privea adrența la vreun partid, la vreo grupare, la vreo ideologie, ci caracteriza rezistestența în fața acțiunilor regimului comunist sau locul important pe care țintele îl ocupaseră în vechiul regim „burgez“.

În plus, multe dintre arestări erau făcute pe baza deciziilor interne ale Colegiului de conducere al Securității, adică fără a le trece printr-un proces, ceea ce înseamnă că nu era posibilă – nici măcar pentru acel regim terorist – vreo legătură a arestaților cu „fascismul“, „legionarismul“, „crimele de război“, „crimele împotriva umanității“ sau altele asemenea. Ele se numeau „condamnări administrative“.

Astfel, ceea ce regimul comunist numea „legionari“ și „fasciști“ reprezintă o realitate complexă, un ansamblu uman din care doar o mică parte erau legionari reali, și dintre aceia mulți condamnați nu pentru vreo faptă, ci pentru idei sau simpla apartenență la organizație, or solidaritate umană, botezată și ea „ajutor legionar“. Prin urmare, majoritar, aceste victime nu doar că au fost nevinovate: ele nu au avut nici o legătură cu ideile și faptele încriminate.

ISTORIE ȘI MEMORIE

Or această versiune bolșevică asupra dreptului este reacreditată de noua Lege.

Încă ceva: s-a vorbit despre cifrele diverselor categorii politice arestate și deținute în închisori și lagăre, acțiune în care au fost antrenați, din nefericire, urmași ai victimelor comunismului, ei înșiși victime (li se spunea: „puii de năpârcă“!). Ba chiar, mai tragic, a apărut un fel de „luptă de clasă“ (să nu spunem „luptă de rasă“), un soi de „darwinism memorial“ între susținătorii diverselor categorii de victime: „țărăniști“ versus „legionari“, și viceversa. Această luptă a fost indusă, dar, ca orice acțiune de manipulare, ea se bazează pe naivitatea țintelor.

Date fiind considerentele de mai sus, vom spune în clar: din punct de vedere istoric, această concurență, acest „stahanovism“ al cifrelor încarceraților, la fel ca și coliziunea dintre „sub-memoriile“ corespondente, este un nonsens.

În fine, o primă întrebare:

Dacă această Lege reinstituie viziunea bolșevică asupra dreptului penal, putem avea temeiuri suficiente să-i acuzăm pe inițiatorii ei de „bolșevism“? (Pentru „holocaustologi“ și „vânătorii de antisemiți“, n-am spus : „iudeo-bolșevism“!) Răspunsul nostru este că nu, ci că, din contră: până și bolșevismul este bun, utilizabil adică, dacă scopul – memoria Șoah-ului – scuză mijloacele. C-așa-i în politică!
Și o a doua întrebare:

Așa se păstrează memoria unor victime (evreiești), afectând grav memoria altor victime (ale comunismului)? Aceasta este calea? Este oare adevărat, bine și drept?

Răspunsul, ca și viitorul, și în ciuda nocivului context creat, rămâne deschis.

(Mircea Stănescu, București, 5 august 2015)