vezi galerie foto (1 foto)
Virgil Mateiaș
"Ne-am ridicat să punem rânduială
În Țară, în gândire și cuvânt,
Cum n-am aflat hârtie și cerneală
Am scris cu sânge-n Cer și pe pământ."
  • 26 Ianuarie 1909
  • Grid, Făgăraș
  • avocat
  • 16 ani
  • Miercurea Ciuc, Vaslui, Făgăraș, Ocnele Mari, Brașov, Codlea, Văcărești, Uranus, Jilava, Aiud
  • 02 Ianuarie 1995
    • Anii de groază din Romania comunistă. Mărturii. Existenţa tragică. Însemnări. Testament
    • Cântece nescrise din închisoare. 1948-1964
    • Drumețule, oprește-te și vezi... Poeme din închisoare

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Un personaj remarcabil al Legiunii a fost Virgil Mateiaș. S-a născut în 26 ianuarie 1909 în comuna Dridif. A urmat cursurile liceului Radu Negru din Făgăraş, unde a fost coleg cu Horia Sima şi cu Nicolae Petrașcu. Începând din anul 1928 a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. În această perioadă a intrat în rândurile Mişcării Legionare. După terminarea studiilor universitare profesează ca avocat la Braşov şi Făgăraş. Crezul legionar a constituit pentru Virgil Mateias esenţa vieţii sale. În 1937 a fost numit de Corneliu Codreanu comandant legionar. În 1940, în perioada Statului Naţional Legionar, devine prefectul Făgăraşului. A luptat ca ofiţer în războiul antisovietic ca mai apoi să opună rezistenţă şi împotriva comuniştilor din ţară. A fost căsătorit cu Elisabeta (Buna), o admirabilă parteneră de viaţă şi crez legionar, cu care a avut 2 copii: un fiu, Mihai şi o fiică, Gabriela.

Prigoana securităţii din acea perioadă a oprit şi lupta legionarilor. Virgil Mateiaș a fost condamnat la 20 de ani de închisoare fiind considerat ca unul dintre cei mai importanţi capi legionari rămaşi în ţară. Din închisoarea de la Ocnele Mari îşi amintea: „S-au năpustit sălbaticii asupra mea, m-au dezbrăcat, mi-au legat gura cu un prosop, m-au trântit la pământ, m-am bătut cu bâte, cu bocancii peste tot de-a valma. Ostenind mi-au sucit mâinile să vadă dacă mai sunt viu. M-au lăsat jos scăldat în sânge“. Şi după punerea în libertate în 1964 a continuat să fie hărţuit de organele de securitate.

După decembrie 1989 a desfăşurat o remarcabilă activitate publicistică şi organizatorică. A exercitat în cadrul Partidului Pentru Patrie funcţia de preşedinte executiv. La sfârşitul anului 1994 este imobilizat la pat, bolnav fiind de cancer. Moare la 2 ianuarie 1995. La 11 zile este urmat de soţia sa. Înmormântarea a avut loc pe 6 ianuarie, slujba fiind oficiată de 9 preoţi.

Virgil Mateiaș spunea: „Cât am trudit, am ars şi am plâns în taină să aduc acestei lumi un pumn de bine...“

Tot eroul legionar a completat: „Noi nu am făcut politică, nu pentru că am dispreţuit-o, ca inutilă, am făcut numai educaţie spirituală a omului, pregătindu-l pentru viaţa publică. Prigoanele sălbatice nu ne-au mai dat răgaz“. Într-adevăr, pentru legionari, anul 1938 a însemnat începutul prigoanei, al arestărilor şi al provocărilor.

Virgil Mateiaș a fost arestat pentru prima dată de către dictatura carlistă când s-a înscris să-l apere pe Corneliu Zelea Codreanu în procesul acestuia cu Nicolae Iorga. În anul 1938, Virgil Mateiaș a petrecut 4 luni în lagărul de la Miercurea Ciuc. Alături de el au fost închişi şi alţi conducători legionari. Deoarece lagărul a ajuns neîncăpător, legionarii au fost mutaţi la Vaslui, Râmnicu Sărat şi Braşov. Cu toate acestea, coşmarul stăruia pentru regele Carol al II-lea şi guvernul vremii. Asasinările au continuat, excelând printr-un ordin care prevedea uciderea a trei legionari din fiecare judeţ şi expunerea cadavrelor în văzul oamenilor pe stradă. Acestei crunte hotărâri Virgil Mateiaș i-a supravieţuit. În septembrie 1940 a fost numit prefect de Făgăraş. Funcţia a fost însa de scurtă durată, întrucât în 19 ianuarie 1941, Antonescu a înlocuit toţi prefecţii legionari din țară cu militari.

După numai 5 luni izbucnea războiul contra Rusiei Sovietice. Începeau cu această dată munţi de necazuri şi suferinţe pentru români. Virgil Mateiaș a fost trimis pe front în Crimeea şi Caucaz la 21 iunie 1941. Aici s-a luptat sub deviza: „Toţi legionarii care încalcă ordinele dictaturii militare, vor fi împuşcaţi“. Supravieţuind atât prigoanelor carliste şi antonesciene, cât şi războiului din Rusia, ajunge hăituit de nouă putere comunistă instaurată în România. Alături de partizanii şi fugarii din munţi a opus rezistenţă regimului totalitar. În 1948 a fost prins, arestat la Făgăraş şi închis în beciurile Securităţii. După puţin timp a fost mutat la Ocnele Mari. În primăvara lui 1951, aici începea reeducarea după modelul Piteşti. Timp de 6 luni, Virgil Mateiaș a refuzat demascarea camarazilor săi şi reeducarea prin bătaie, schingiuire şi înfometare. Poziţia lui constantă privind practica de reeducare a dus la desfiinţarea acestui mod de tortură. „În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu faţa la perete ceasuri întregi. Cădeam. Mă aşezau pe prici cu faţa la perete șezând cu picioarele întinse şi mâinile pe genunchi fără a face vreo mişcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă nici să mă spăl. Sângele curgea şi hainele mi se lipeau de corp. În poziţia aceea trebuia să stau de la 5 dimineaţa până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o pătură roasă şi murdară. Mi se dădea ciorba cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaş“.

La 31 august 1953, lagărul de la Ocnele Mari s-a desfiinţat. Toţi camarazii lui au fost mutaţi la Gherla. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu, l-a reţinut doar pe Mateiaș: „Să văd cum îi șade unei trupe fără general şi unui general fără trupă“. Rămas singur în celulele de la Ocnele Mari, oaspeţi îi erau doar şobolanii, şoarecii şi cucuvelele. Situaţia a durat până la 23 octombrie 1953, când a fost mutat la Braşov. După o scurtă intervievare a fost dus la Securitatea Făgăraş legat la ochi şi sub paza dublă. În beciul Securităţii din Făgăraş l-a întâmpinat securistul Brăilă, un monstru, care îl va chinui în chip barbar şi la Bucureşti în 1958. Frigul, foamea, mizeria, păduchii şi ploşniţele le-a îndurat şi la Făgăraş, când i se cerea acelaşi lucru „scrie tot“. Locotenentul Marina şi anchetatorul Zagare i-au refuzat toate cerinţele de a-şi revedea familia şi chiar vizita unui medic. „În fiecare zi se duceau şi veneau copiii de la școală. Treceau pe lângă celula mea, îi auzeam strigându-se, dar niciodată nu am auzit pe Mihai sau pe Taţa... Târziu, după ani de zile, am aflat că nu se mai aflau în oraş, că fuseseră izgoniţi, că se aflau în satul Dridif, săraci, desculţi şi flămânzi.“

După două luni a fost mutat la Braşov într-un beci. „Atmosfera era lugubră, umezeală şi frig“. Virgil Mateiaș a fost dus în închisoarea de la Codlea. Aici s-a întâlnit cu făgărăşeni care erau condamnaţi pentru ajutorul dat partizanilor din munţi, cu avocatul Matu, Valeriu Literat.

În luna martie 1954 a fost mutat la Văcăreşti. Aici l-a cunoscut pe Corneliu Coposu. În luna mai-iunie, lagărul de aici s-a desfiinţat şi deţinuţii au fost puşi în libertate. Virgil Mateiaș nu a fost eliberat. A fost readus la Braşov pentru cercetări. Acestea au durat şase luni, după care a fost dus din nou la Codlea. „Plutonierul care m-a primit şi înregistrat m-a întrebat ce funcţie am avut în Garda de Fier. Când i-am spus că am fost prefect al judeţului Făgăraş, a replicat „vai de tine, aici îţi rămân oasele“.

Virgil Mateiaș a fost dus la Tribunal împreună cu Ioan Dare şi Mitu Banea. Aceştia au fost judecaţi şi puşi în libertate „Eu am mai rămas“.

După 8 ani de detenţie, abia în 14 octombrie 1955, a fost pus în libertate prin clasarea dosarului, nefiind motive legale de trimitere în judecată. „La 11 noaptea am ajuns în Făgăraş. M-am îndreptat spre casa părintească. Am bătut la fereastră. A apărut mama. „Bună seara“. Mi-a răspuns: „bună seara. Dar cine eşti dumneata?“, „Eu sunt mamă, te rog deschide-mi“. „Dar pe cine cauţi?“... M-a cunoscut sora mea. Mi-au căzut amândouă pe umeri într-o dezlănţuire amară de plâns“.

În 1956, la 1 ianuarie, i s-a permis să lucreze, dar numai la munca de jos. În noaptea de 12 februarie 1958 a fost din nou arestat. Anchetele au reînceput. Abia în 9 aprilie 1959 a avut loc un proces. Procurorul a citit actul de acuzare în care cerea pedeapsa maximă. Virgil Mateiaș a fost prezentat ca cel mai mare şi mai de temut bandit. Sentinţa a fost 20 de ani de detenţiune grea pentru crimă şi uneltire împotriva clasei muncitoare. A fost depus la Jilava. „sudalme, teroare, foame şi aşteptare la marginea patului. Eram atât de mulţi. Asfixierea era premeditată“, spunea Virgil Mateiaș. În anul 1962 s-a făcut un pas mai departe: trebuia omorât sufletul celor rămaşi în viaţă şi al mişcării legionare, deoarece moartea fizică nu mai era suficientă în concepţia comuniştilor. Astfel a început reeducarea. Aiudul şi 1962 însemnau începutul reeducării oficiale. Toţi legionarii erau obligaţi să ţină discursuri patetice în care să-şi prezinte ”greşelile” pe care le-au făcut, să înşire o serie de atrocităţi, exagerări şi minciuni şi să-şi blesteme conducătorii. Virgil Mateiaș nu s-a supus acestor metode. Teroarea, presiunea şi constrângerea continuau să macine rezistenţa oamenilor.

Adunările deţinuţilor se încheiau întotdeauna prin sfâşieri sufleteşti. La una din acele întâlniri politice forţate a vorbit şi Mateiaș. Atunci a reuşit să spună tot adevărul, acuzând pe cei vinovaţi şi lăudând pe cei drepţi şi fideli idealurilor de dreptate. Se aştepta atunci să fie pedepsit. Abia a doua zi a urmat ancheta. A fost dezbrăcat, percheziţionat şi dus împreună cu Ştefan Dinescu, Toader Socaciu, Nicolae Biriş, Nicolae Popa, învăţătorul Ionică, la izolator unde au stat 20 de zile. „celulele erau reci, fără pat, fără foc, cu tinete fără capac, cu haine de doc zdrenţuite şi mâncare numai a treia zi, un turţoi şi un polonic de apă caldă în care pluteau câteva boabe de arpacaş. Se lăsase un frig aspru. Picioarele goale în bocancii rupţi. Fără somn, cu mişcare prin celula mică şi ursuză, vreme de 17 ore pe zi, cu repaus pe marginea tinetei îngheţate“. Din celula 108 de la Aiud, în 9 iulie 1962, Virgil Mateiaș scria:

„Şi va stârni parfum de rugăciune
Cădelniţând sub bolte de cleştar
Să creşti tot mai frumoasă Legiune
Din jertfa lor şi-al vieţii mele dar“ 

În octombrie 1962 au fost mutaţi în Zarcă. După numai 3 zile, Virgil Mateiaș a fost adus din nou la izolare pe motiv că se descălţase.

În 4 zile şi 4 nopţi a îndurat condiţiile inumane ale izolatorului. „Am făcut din această încercare un prilej de interiorizare, rugându-mă şi cântând“. Acest du-te-vino între Zarcă şi izolator a mai durat. Era decembrie, ger, fereastra era spartă şi deschisă, aceleaşi haine şi bocanci rupţi şi acelaşi gardian cu inima împietrită. „În acele condiţii, la 6 decembrie, mi-a bătut Moş Nicolae la uşă şi a rămas în chip nevăzut cu mine“.

Această nesfârşită şi nedreaptă izolare era una din marile atrocităţi ale PCR pentru motivul că Mateiaș ar fi boicotat reeducarea. „Pe mine, suferinţa îndurata m-a întărit, m-a apropiat de Dumnezeu și de mine însumi“. La 3 octombrie 1963 un prim lot de deţinuţi a fost eliberat. Au urmat apoi şi altele. Virgil Mateiaș rămânea în continuare încarcerat. În primăvara anului 1964 a fost scos la muncă unde s-a calificat zidar. Reeducarea continua. Aproximativ 100 de legionari din Zarcă au fost supuşi unui regim de exterminare: izolaţi, hrăniţi cu gogonele murate sau numai cu ciorbă. Erau aruncate căldări cu apă în hârdaiele care veneau de la bucătărie. În 16 aprilie 1964 se dăduse decretul de eliberare. Abia în iulie 1964 colonelul Crăciun, şeful închisorii, i-a anunţat că sunt oameni liberi. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaș a răbufnit într-un şir de cuvinte în faţa tuturor legionarilor condamnaţi de comunişti: „... Cu aceste gânduri trec şi eu azi pragul închisorii, care timp de 16 ani m-a ascuns cu puterea unei pasiuni ispititoare şi amare“. Colonelul Crăciun i-a cerut lui Mateiaș atunci să-i lase discursul scris pe peticul de sac. A plecat cu ultimul lot de la Aiud. „Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne şi ne-am risipit pe tot cuprinsul ţării, să înnodăm firul rupt al unei vieţi care ne-a întins fără milă cupa ei de mătrăgună“. Era 31 iulie 1964. Până la revoluţie, viaţa lui Virgil Mateiaș a fost un lanţ de dezamăgiri şi chinuri. Familia persecutată, copiii daţi afară din şcoli, soţia împinsă la divorţ, salariul de mizerie, supraveghere continuă, chemări la Securitate, informatori, desfiinţarea postului de juris-consult, exilul la Homorod şi Rupea timp de 10 ani, apoi pensionarea, percheziţii, lipsa din cartea de muncă a celor 16 ani de închisoare, etc. Cu teroare şi multă incertitudine a ajuns în decembrie 1989, „care nu e ce ar fi putut să fie“, a declarat eroul legionar.

„Voi, cei care aţi mai rămas spuneţi şi scrieţi despre tot uraganul de ură şi minciună care a desfigurat şi otrăvit mintea şi inima omului în acele vremi satanizate, spuneţi şi scrieţi pentru însănătoşirea şi înnobilarea sufletului...“

Virgil Mateiaș declara publicaţiei Cuvântul Românesc din Canada în octombrie 1990, sub titlul „Destăinuire“ următoarele: „...Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferinţă și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară şi o nedemnă reclamă, nu rareori cu podoabe păgubitoare. Atât de profunde şi de agonice au fost suferinţele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual şi, intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârşeşti o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi. Rostul jertfei, deci, exclude zgomotul gălăgios şi impune modestia, decentă, tăcerea.

Suntem datori a spune întreg adevărul, numai adevărul şi a nu ascunde nimic din ceea ce ştim, cu puterea unui jurământ. Aduceţi-vă aminte de trădările care au bântuit istoria acestui neam în trecut şi a celor ce ne pândesc şi azi. Să începem, aşadar, cu sinceritatea şi simplicitatea spovedaniei.“

Eroul legionar Virgil Mateiaș spunea în numele tuturor camarazilor lui: „Am vrut să creăm o generaţie luptătoare, să creştem omul de caracter, civilizat, capabil de iubire şi dăruire pentru neam, credinţă, justiţie, să redăm omului credinţa de sine, sentimentul demnităţii şi libertăţii ca valori eterne, să restaurăm virtuțile strămoşeşti, să schimbăm orânduirea politică, să înlăturăm nedreptăţile, deosebirile dintre bogaţi şi săraci să înfăptuim o altă ordine juridică statală...“

(Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, Vol. III, ediție îngrijită de Lucia Baki, Editura Marineasa, Timișoara)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii