Visul – moartea soției

Cu o săptămână înaintea morţii soţiei mele am avut un vis: mă aflam în rugăciune şi o rugam pe Maica Domnului să poarte grijă de sufletul soţiei mele, aflată în suferinţă, şi să-i facă parte de mila fiului Său. Maica Domnului, cu Acoperământul ei împărătesc şi plutind in lumină dulce, blândă la chip, dar foarte serioasă, mi-a răspuns: „O voi lua în grija mea. Nu acum, ci puţin mai târziu”.

M-am trezit şi nu ştiam cum să înţeleg cuvintele. Nu i-am spus soţiei visul, dar am întrebat-o dacă se simte mai bine, dacă n-ar vrea să se spovedească şi să se împărtăşească, deşi se împărtăşise nu cu mult timp în urmă, de Sfânta Marie Mare (Adormirea Maicii Domnului, la 15 august). Voia să chem preotul, atrăgându-mi atenţia asupra Sfintei Impărtăşanii ce o aveam din închisoare. După ce preotul a oficiat Sfintele Taine, mi-a zis foarte liniştită:

– Te rog să repari colţul crăpat la cutremur în camera dinspre stradă, unde au fost depuşi mama şi tata pentru priveghi. Acolo să mă pui şi pe mine.

Am reparat şi am văruit. A venit să vadă.

-Va veni lume la priveghi şi nu vreau să aibă femeile prilej de bârfa.

Apoi a tăcut. După-amiaza respira cu greu şi am întrebat-o dacă nu vrea să meargă la spital. A dat din cap, uitându-se cu compătimire, ca şi cum eu eram cel în suferinţă. Am telefonat la Ploieşti şi Tatiana a venit cu nepotul Bogdan, cu maşina, şi au dus-o la Spitalul judeţean, la Urgenţe. Înainte de a se urca în maşină şi-a luat rămas bun de la toate vecinele:

– Nu ne mai vedem aici…

Era seara zilei de 30 septembrie 1992.

După controlul tăcut în faţa liftului, a făcut un stop cardiac. Mi-au adus-o a doua zi seara, în sicriu, pe portbagajul maşinii. Era 1 octombrie 1992, sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului. Atunci am înţeles răspunsul pe care mi l-a dat in vis Maica Domnului şi i-am mulţumit pentru purtarea de grijă promisă cu o săptămână în urmă. „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ora morţii noastre. Amin!”

După decesul soţiei, am plecat la Constanţa să-l văd pe fratele meu de suferinţă, Marin Naidim, şi pe părintele Arsenie Papacioc, căruia i-am mărturisit taina despre Sfânta Impărtăşanie. Dânsul mi-a spus să o dau unui preot care să o consume după ce a consumat din Sfântul Potir Impărtăşania slujită la Sfânta Liturghie, fără a o pune în Sfântul Potir. Intorcându-mă acasă am predat-o părintelui Ilie Ţintă, care a făcut aşa cum m-a învăţat părintele Arsenie.

Sfânta Impărtăşanie m-a salvat şi pe mine şi pe cei aflaţi împreună cu mine din toate încercările prin care am trecut, apărându-se singură de orice profanare timp de peste 15 ani (în temniţă), asigurându-mă la nivelul simţurilor materiale şi al judecăţii celei mai simple de Dumnezeirea Ei. Ca şi Toma, convingându-ne ochii trupeşti şi mâinile pământeşti, să strigăm şi noi: „Domnul meu, şi Dumnezeul meu!”

Minunat este Dumnezeu şi nu este Dumnezeu ca Dumnezeul nostru! El este Cei Ce face minuni! Auziţi toate neamurile! Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi! Căci cu noi este Dumnezeu!

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 461-462)