Dr. Voiculescu – o prezență de gingășie și de eleganță intelectuală
Dr. Vasile Voiculescu [a] răsărit între noi, la Antimul ”liturgic”1, încă de foarte devreme, din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut unui personalități de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezența lui de gingășie și de eleganță intelectuală. Originar din regiunea Buzăului (”neam de boierași nu prea înstăriți…”), credința lui dintâi nu se stinsese niciodată; dar după propria-i mărturisire, învolburările vieții și opacității instituției bisericești o împinseseră spre marginile conștiinței. Situație clasică: de aceea, poate, comunitatea spontană și liberă de la Antim – ”laici” și ”cler” – a reînviat-o din adâncuri. Aici ne-a făcut parte pentru înâia oară de reînceputurile sale literare – nuvelele fantastice – și de nebănuitele sonete shakespeariene notate în șir cu originalul. […]
Biblioteca sa personală, vastă ”catedralică”, clădită cu grijă de-a lungul anilor, ordonată parcă în vederea unui vertij bine cumpătat, ne oferea feerice, reînnoite descoperiri. […]
A fost arestat în aceeași bibliotecă, între orele unu și două după miezul nopții, la 4/5 august 1958, în vârstă de 74 de ani2. Detenția sa a fost adesea un supliciu sălbatic și inutil. Ultima impuritate: încercarea autorităților de a-l ”recupera” după ieșirea din închisoare. Cu totul excepțional, aproape neverosimil în acele locuri și împrejurări, o voce s-a ridicat la procesul ”Rugului Aprins”, în plin tribunal, pentru a denunța stupiditatea arestării și condamnării lui: a fost vocea lui Alexandru Mironescu.
(Andrei Scrima – Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2000, pp. 133-134)
1. Vrem să spunem, participând la celebrările vesperale sau de sărbători. (n. ed.)
2. Era, în ciuda orei târzii, la masa de lucru cu o ediție veche a lui Swedenborg în față. Așternea, între rândurile tipărite, o versiune-parafrazată românească. Bravul securist – mai degrabă agramat -, pus în fața obligației de a invetaria corpurile delicte, s-a resemnat să înregistreze: ”o carte în limba germană a lui Swenburg”. (n. ed.)