Vrăjmaşul satanei s-a strămutat pentru totdeauna în Rai. Părintele Argatu de la Cernica. 

A fost cel mai puternic exorcist al Bisericii Ortodoxe. Sute de nefericiţi stăpâniţi de diavol şi-au găsit, cu ajutorul său, liniştea. Mii de bolnavi, cu trupul atins de boli incurabile ori cu minţile rătăcite, şi-au redobândit sănătatea. Orice disperare sau prăbuşire morală îşi afla, în chilia călugărului de la Cernica, liniştea. De curând, biruitorul suferinţelor omeneşti în numele Domnului s-a strămutat, pentru totdeauna, în Rai. Dar posteritatea părintelui Ilarion Argatu a început chiar în ziua plecării sale între cei drepţi.

Semne magice

La Mănăstirea Cernica, zilele par mai lungi şi serile mai tăcute, după plecarea monahului Ilarion Argatu din această lume. Părintele stareţ umbla, deseori, cu treburi pe la Patriarhie, iar călugării îşi văd de osteneala duhovnicească în chipul cel mai paşnic, alături de elevii seminarului teologic. O linişte suprafirească apasă peste istmul pierdut între ape, undeva, la marginea aglomeratului Bucureşti, în timp ce comunitatea monahală de aici nu-şi ascunde tristeţea despărţirii de un frate mult iubit, ce nu a putut fi condus pe ultimul drum, datorită hotărârii sale de a i se înhuma osemintele în biserica de la Boroaia, în îndepărtatul nord bucovinean. Chiar şi acum, la două săptămâni după ce părintele Argatu şi-a început odihna veşnică, mai vine câte un credincios la mănăstire, în căutarea blândului păstor de suflete, despre a cărui moarte s-a întâmplat să nu afle încă…

Cel dintâi semn pe care monahul, atât de venerat, l-a trimis de pe lumea cealaltă fraţilor de nevoinţă, s-a petrecut chiar în prima noapte de după înmormântarea săvârşită departe de Cernica. Ava Irineu, părintele Teodosie şi fratele Haralambie l-au visat, în acelaşi timp şi în acelaşi fel! Ilarion Argatu se ridica din sicriu, îmbrăcat în veşminte ce străluceau de curăţenie, cu o lumină de bucurie pe chipul întinerit, făcându-le semn cu mâna, ca şi la o despărţire! Vestea s-a răspândit fulgerător printre călugări, producând mare tulburare. De atunci, monahii de la Cernica au rămas într-o cucernică aşteptare…

Rugăciune şi extaz

„Nici nu mai ştiu de câte ori l-am văzut cu lacrimile şiroindu-i pe obraji”

Părintele Ieronim, ghidul mănăstirii, face o cruce mare, de câte ori începe să vorbească despre fratele Argatu. „Noi aşteptăm şi astăzi, vom aştepta mereu, până la împlinirea semnului, îndoitul har promis, cândva, de sfinţia sa!”. Pelerinilor străini, ce nu sunt familiarizaţi cu asemenea mistere duhovniceşti, călugărul le povesteşte că în „Cartea Regilor” din Vechiul Testament, Elisei – ucenicul lui Ilie Tesviteanul – îi cerea fără preget sfântului dăruirea harului, iar acesta îl avertiză, de fiecare dată, cu blândeţe: „Când mă vei vedea urcându-mă la cer şi plimbându-mă într-un car de foc, atunci va coborî şi harul asupra ta”. Părintele Argatu a făcut o promisiune asemănătoare unora dintre cei mai apropiaţi fraţi şi aceştia aşteaptă, în rugăciune, plini de speranţă, împlinirea minunii. Căci toată lumea cunoaşte, aici, iluminarea duhovnicească a celui dispărut… Părintele Ieronim adăugă, mângâindu-şi barba: „Cele trei mari trepte ale adevăratei credinţe sunt: Cunoaşterea, Iubirea şi Extazul. Fratele Ilarion – îndrăznesc să spun – făcuse primul pas, de la iubirea absolută la extaz. Îl vedeam, uneori, cufundat în rugăciune, ore în şir. Cine nu-l ştia, putea să-şi închipuie că doarme, dar el părea răpit în duh, de-a dreptul, căci se dezmeticea de parcă s-ar fi fost întors de pe altă lume! Rareori mărturisea ce viziuni a avut, dar era cutremurat…”.

Tocmai de aceea fraţii regretă că nu l-au putut păstra pe monah, măcar primii şapte ani după moartea trupească, după care l-ar fi putut reînhuma la Boroaia, biserica ctitorită de el în satul natal cu mare fast ecleziastic.

Zilele şi nopţile părintelui Argatu se asemănau ca două picături de mir sfânt… Încă de când se stabilise la Cernica, în 1983, aducea cele şapte laude Preasfintei Treimi, în singurătatea chiliei sale, aidoma psalmistului biblic, după care se ostenea cu sufletele credincioşilor – din ce în ce mai numeroşi – ce făceau pelerinaj la sfânta mănăstire, pentru a-l vedea şi a-şi afla alinarea. Când era de rând, în biserică, la Sfânta Liturghie şi la Proscomidie, se sculă de la trei noaptea, iar primii fraţi care soseau dimineaţa îl găseau în faţa altarului, cufundat în rugăciune, ca într-o adevărată transă. În fiecare seară, oricât de obosit ar fi fost de năvala vizitatorilor, venea la Utrenie şi asculta, plângând cu lacrimi fierbinţi, „Psalmii Judecăţii”. Nu o singură dată le-a spus ucenicilor şi fraţilor săi că Judecata de Apoi, de la a doua Venire a Mântuitorului, va dura cât citirea acestor şapte psalmi! Textul de căpătâi al părintelui Argatu era chiar psalmul 142, adică ultimul dintre cele şapte imnuri psaltice ale Judecăţii. „La citirea acestuia – mărturiseşte părintele Ieronim – călugărul se transfigura, cuprins de o fericită întristare, ce îl făcea să plângă de fiecare dată.” Apoi, fratele Ieronim oftează: „Nici nu mai ştiu de câte ori l-am văzut cu lacrimile şiroindu-i pe obraji!”.

Călăuză spre mântuire

„Nu-şi pierdea niciodată răbdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios în parte, pentru a-l cunoaşte cât mai bine”

În cele peste două decenii de nevoinţă monahală, dintre care ultimii cincisprezece ani au fost petrecuţi doar la Cernica, la părintele Argatu au venit să-şi numere suspinele sute de mii de credincioşi. „Numai Cel de Sus ştie – recunoaşte părintele Tofan – cu câtă iubire şi devotament s-a ostenit să le aducă alinarea, arătându-le calea cea strâmtă a mântuirii şi salvând atâtea suflete rătăcite! Nu-şi pierdea niciodată răbdarea. Vorbea mult cu fiecare credincios în parte, pentru a-l cunoaşte cât mai bine.” Părintele Argatu îi copleşea pe toţi cu blândeţea sa duhovnicească. Nu dădea niciodată canoane, ci aştepta pocăinţa credinciosului, chemându-l la o nouă întâlnire. Era cunoscută memoria sa ieşită din comun, despre care mărturisesc toţi pelerinii ce l-au frecventat. Puteai să te întorci la el după câteva luni de zile, răstimp în care fusese vizitat de alte mii de creştini aflaţi în suferinţă, dar îşi amintea fiecare sfat pe care îl dăduse. „De multe ori – spune fratele Haralambie – te întâmpina, chiar după ce păşeai pragul, cu câte o întrebare care te uimea. «Ţi-am spus să te duci la bunic, să-ţi ceri iertare! Ai fost?». Iar creştinul, care nu mai trecuse pe acolo de câteva anotimpuri, rămânea cu gura căscată de uimire!” În rest, părintele Ilarion Argatu nu cerea decât umilinţă şi pocăinţă, căci singura sa asprime rămânea dojana iubirii…

Legendarul călugăr a fost şi un mare postitor, deoarece înţelegea că postul, adică înfrânarea, reprezintă o dovadă de iubire pentru Dumnezeu. Le spunea, deseori, credincioşilor: „Dacă iubeşti o femeie, îi duci o floare şi îi spui vorbe frumoase… Lui Dumnezeu cum îi arăţi, «pre limba lui», că îl iubeşti?! Păzindu-i poruncile! Care sunt cele mai importante sfaturi dumnezeieşti? Fereşte-te de păcat, înfrânează-ţi poftele trupului şi iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, căci iubind ai şi iertat, aşa iertându-ți-se şi ţie”.

În fiecare săptămână – lunea, miercurea şi vinerea – părintele citea Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, pentru cei aflaţi în suferinţă şi pentru cei cu necazuri mari. Ilarion Argatu ştia pe dinafară aceste blesteme adresate satanei şi îi cutremura pe toţi cei în prezenţa cărora le rostea cu glas tunător. În acest fel, dar şi prin rugăciuni, ca şi prin nemăsurata sa milostenie, cu care îndupleca Duhul Sfânt, monahul a făcut miraculoase vindecări, ceea ce i-a atras un renume impresionant de tămăduitor, în „enoria” sa – cum numea el marea masă a credincioşilor ce îl frecventau regulat. Datorită afluenţei de vizitatori, Consiliul Duhovnicesc al Sfintei mănăstiri a fost nevoit să hotărască mutarea părintelui în chilia din spatele actualului muzeu, pentru a-şi putea continua nestingherit păstorirea, fără a tulbura liniştea monahală a lăcaşului.

Chilia cu pelerini

„Nu vedeţi năruirea şi uitaţi că se apropie ceasul!”

Ca şi Ilie Cleopa, celălalt mare duhovnic român de la acest sfârşit de veac, părintele Argatu a transformat chilia sa, de-a lungul timpului, prin minunile săvârşite cu harul Sfântului Duh, într-un adevărat loc de pelerinaj. Aici veneau sute de oameni zilnic, din toate colţurile ţării, pentru a se tămădui ori pentru a-şi salva sufletele. Pentru fiecare dintre ei, călugărul avea o vorbă de alinare, un sfat, o rugăciune. Fiecăruia îi citea în suflet şi îi arăta calea. Chiar şi în ultima vreme, când bătrâneţile şi boala îl făceau tot mai neputincios, monahul nu ostenise să-şi împartă iubirea şi iertarea celor care se înghesuiau, câteva zeci o dată, în strâmta sa chilie.

Oamenii îi sorbeau cuvintele cu nesaţ. Uneori, l-au şi înregistrat pe casete audio, păstrând nepreţuite comori duhovniceşti de înţelepciune. În desele predici pe care le rostea enoriaşilor, adunaţi în jurul său ca o turmă în jurul păstorului, părintele îi lumina cu vorbe adânci: „Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfântului Duh şi aşa, din ce în ce mai mulţi, au început să creadă de capul lor, fără o noimă. Din această cauză, rânduielile cereşti s-au făcut pământeşti, cele duhovniceşti – trupeşti, cele sfinte – păcătoase, cele înţelepte – neghioabe, iar voi nu vedeţi năruirea şi uitaţi că se apropie ceasul!”.

Încă din zilele vieţii sale, părintele Ilarion Argatu a împărţit tot ce avea, dar a agonisit în cer, ctitorind două schituri şi o biserică. Îşi mai visa o mănăstire de maici, la Ierusalim, dar nu a mai avut răgazul. Moştenirea sa înseamnă, atât pentru credincioşii laici, cât şi pentru fraţii de nevoinţă călugărească, iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi dăruirea totală pentru semeni.

În chilia sa, rămasă pustie până la parastasul de 40 de zile, miroase a smirnă şi a tămâie, deşi nimeni nu a cădelniţat acolo, semn al cuvioasei smerenii şi al sacrificiului săvârşit de cel trecut în lumea drepţilor. În tăcerea cucernică a locului, părintele Ieronim îşi mai face cruce încă o dată, adăugând: „Noi, călugării, avem o vorbă, moştenită de la Sfinţii Părinţi ai bisericii. «Ne strângem fără să ne cunoaştem, trăim fără să ne iubim (adică fără desfătări şi deşarte laude) şi murim fără să ne plângem unii pe alţii…». Aşa a fost şi părintele Argatu, la trecerea sa vremelnică prin această lume! Ne-au rămas amintirea sa preţioasa şi învăţăturile sale. Pentru cei mai tineri dintre noi este un exemplu duhovnicesc fără preţ”.

Zilele sunt mai tăcute şi serile mai lungi la mănăstirea Cernica, de când s-au împuţinat pelerinii, după mutarea monahului Ilarion Argatu pe lumea cealaltă, dar fraţii continuă să îl pomenească şi aşteaptă de la el îndoitul har, promis şi de Proorocul Ilie ucenicului său biblic. Părintele Teofan lăcrimează şi rosteşte, emoţionat, mărturisirea ce ar putea sta drept epitaf pe mormântul celui trecut la cele veşnice, vorbind, parcă, în numele tuturor fraţilor ce s-au nevoit alături de marele cuvios: „Ne este dor de el, omeneşte, dar ne bucurăm pentru el, duhovniceşte, căci a văzut, în fine, Slava Preasfintei Treimi! Să dea Dumnezeu să ne regăsim şi noi acolo, alături de el…”.

(Marius Petrescu – Revista Formula AS, anul 1999, nr. 365)