„Vreau să mă sinucid”

Începuse să mi se infiltreze în minte ideea sinuciderii.

Îmi anihilaseră voinţa, îmi provocaseră acea refulare patologică de a nu mai tolera nici un gând real sau ireal pe care să nu-l spun.

Mă îngrozeam la gândul că, dacă -cine ştie cum- aş ajunge acasă şi aş auzi-o pe mama vorbind împotriva regimului, cu lacrimi în ochi aş alerga la securitate pentru a o denunţa.

Nu ştiu dacă poate fi ceva mai groaznic.

Aşa că într-o zi, în timp ce frecam mozaicul în cerc, dând ritmic pumni celor din faţă şi primind de la cei din spate, am văzut la tineta pe lângă care treceam var cloros pentru dezinfecţie.

N-am stat mult pe gânduri, ştiind că dacă nu acţionez imediat mă voi duce la comitet să le spun ce am gândit. În acest fel partida era ratată.Trebuia să scap de acest infern. Singura posibilitate era moartea.

Astfel mi-am făcut planul şi punerea lui în aplicare rapidă.

În ritmul frecării mozaicului cu stânga şi lovitul cu dreapta, în momentul în care mâna îmi era ridicată, în loc să o las pe spatele celui din faţă, am introdus-o brusc în cutia cu var cloros şi apoi direct în gură.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu doar că m-am trezit într-un colţ al camerei într-o poziţie oarecum lejeră şi cu cei din comitet cu ochii holbaţi asupra mea.

Nu mi-au spus nimic. Dimpotrivă -m-au lăsat mai lejer-, în sensul că nu m-au mai obligat să fac cercul cu cârpa, ci m-au pus să stau în poziţie fixă la izolare…

Disperarea era şi mai mare văzând că n-am reuşit să mor. Aveau aceşti torţionari -bănuiesc- ordine precise ca tortura să fie dusă până la hotarul morţii. De aceea cei care au murit la Piteşti au fost fericiţi, dar relativ puţini.

-Ştim că vreţi să muriţi, bandiţilor, dar n-apucaţi voi fericirea asta. Noi avem nevoie de voi să acţionaţi aşa cum vrem noi.

Peste tot acest marasm, gândul la ameninţarea lui Ţurcanu că pentru mine pregăteşte ceva special era ucigător. La orice mişcare a clanţei de la uşă mă aşteptam să-l văd pe Ţurcanu înşfăcându-mă şi aruncându-mă în cine ştie ce gropi cu şerpi, crocodili, şobolani…

Imaginaţia mea era în flăcări…

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)