„Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o adâncă puritate morală şi spirituală”

Acolo [în Balta Mare a Brăilei] mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-l cunosc nu pe ocnaşul, cum ar fi vrut Partidul, ci pe Arhimandritul Benedict Ghiuş, un ortodox de o adâncă puritate morală şi spirituală, dar, în acelaşi timp, un teolog de mare fineţe şi de o înaltă erudiţie. Să spun că era un călugăr îmbunătăţit – dar câţi nu sunt acuma, mai cu seamă când adulaţia devine formă perfidă de supravieţuire, chiar şi-n smerenia Bisericii! – să spun că era erudit sau demn ar fi un risc de a nota banalităţi.

Arhimandritul Benedict – nume cu largi semnificaţii (căci benedictul e binecuvântat, şi Benedictus a fost călugărul latin care a creştinat şi a sedentarizat barbarii năvăliţi sau infiltraţi în Europa; de aceea a şi fost declarat patron al Europei), semnificaţii pe care le vedeam plinindu- se sub chipul recules şi interiorizat al aceluia cu care, în iarna aceea, pe cât de cruntă pe atât de sfântă, tăiam copaci şi pârtie înspre comuniune.

De multe zile-l remarcasem purtându-şi în tăcere singurătatea şi însingurarea ca pe o reculegere sau ca pe-o rugăciune în lungul marş de la colonia de muncă până la pădure. Căci dacă vara robeam la munci agricole, la desecări ori la îndiguiri sisifice, iarna parcă intram în tundrele Siberiei unde, sub crivăţ, tăiam păduri de sălcii, de arini, de plopi şi de mesteceni. Era prea recules ca eu să îndrăznesc impietatea de a-l stârni la vorbă. Tot ce-am făcut a fost să-mi schimb poziţia pe care o aveam în grupa mea de mers ca să-i ajung alături. Astfel mergeau alături două rugăciuni. Dacă alunecam pe gheaţă mă sprijinea, când şovăia de oboseală, îl ajutam. Cuvânt de mulţumire ne era surâsul sau o afectuoasă strângere de braţ. La cap de drum, ajunşi la apă şi pădure, ne reluam locul în grupă şi aşteptam ca şeful de brigadă să ne indice porţiunea de tăiat. Când soarele de gheaţă urca spre un zenit sticlos, toţi aşteptam secunda în care scârţâitul saniei vestea sosirea cazanelor cu ciorbă şi a lădiţelor în care mămăliga, tăiată în calupuri regulate, năştea sub crivăţ ace de gheaţă care scrâşneau în dinţi. Primeam calupul dar nu-l ingurgitam, ne-ar fi zdrelit stomacul. Până să se distribuie licoarea aburind a ciorbei din hoaspe de fasole, purtam în sân calupul ca să-i mai domolim îngheţul cu preţul suportării unui bulgăre de ger adăpostit de abdomenul supt sub frica frigului ca şi de foame. În timpul lucrului, calupul se mărunţea-n fărâme şi prelua mai lesne o brumă din căldura noastră pe care ne-o restituia în timp ce-l mestecam. Arhimandritul Benedict făcea la fel, dar felul lui trăgea a rugăciune, ca la cuminecare, căci pentru dânsul mămăliga nu era dată de partid şi nici de generozitatea clasei muncitoare de care ni se amintea mereu. Ciorba şi mămăliga erau considerate de Arhimandrit ca mană pe care Dumnezeu o trimitea din cer poporului robit, era un dar al Providenţei fără de care acolo, în ger, nu am mai fi purtat viaţă. 

Distanţa reculeasă dintre noi s-a frânt într-o revelatoare zi marcată de un copac care, surpat de muşcăturile securii, s-a prăvălit pe mine în timp ce mă trudeam să trag din sloiuri către sol uscat o uriaşă cracă de plop alb, desprinsă de la trunchi. Am auzit şi eu, la fel cu ceilalţi ortaci, cumplitul vâjâit al unui alt plop care se prăvălea pe noi; dar gheaţa pe care trebuia să calc în fugă mi se rupea sub cizmele de cauciuc sau îmi tăia genunchii când o-nfruntam cu ei. Gheaţa, atât de căutată vara în Bucureşti, pe timpul studenţiei mele, acum îmi era maşteră, ecou nestăvilit al cântecului care mă năucea la Malmaison, „Pân’ la unul au să piară duşmanii poporului”, nu mă lăsa să fug. Coroana uriaşă a plopului m-a prins sub ea şi mă îmbrăţişa ne-nduplecat, a moarte. O creangă în formă de Y, mi-a prins grumazul sub bifurcarea ei şi, ruptă, s-a împlântat prin gheaţă în pământ, silindu-mă să stau cu greutatea ei pe ceafă, cu gura şi cu nările în apă. Şocul m-a ameţit şi n-am avut răgazul să îl trăiesc lucid, aşa cum îmi dorisem de atâtea ori ca în clipa morţii să fiu cât mai lucid, mai conştient ca niciodată, ca să mă pot căi de relele vieţii, să cer o ultimă iertare iubirii milostive. Ci plopul şi gheaţa s-au opus. N-am mai ştiut nimic…

Când mi-am venit în fire eram pe loc uscat. Fârtaţii, cum-necum, m-au scos de sub copac. Unul din ei mă anima gură-la-gură, altul mă descheia la piept, iar altul încerca să-mi tragă nădragii de pufoaică îmbibaţi cu apă. Apoi am auzit „Trăieşte”, rostit de cel care-mi sufla în gură. Acum, mă pălmuia. Mă implora: „Scoală-te, frate! Nu te lăsa să mori!” Pe semne, întâi mi s-au trezit urechile, căci auzeam dar nu vedeam nimic; simţeam că trag de mine şi că sunt pălmuit, dar totul era-n ceaţă. O dragoste-mi ţinea obrajii între palme ca să le dea căldură. Însă nu palmele m-au încălzit, ci ochii, ochii Părintelui Ghiuş, căci el mă animase, el îmi suflase viaţa fizică prin care mă reda celei spirituale.

M-am ridicat în capul oaselor cu ajutorul lui. Un ortodox care, desigur, niciodată nu fusese robit de iubirea ucigaşă a fratelui Cain mă redădea vieţii. Nu ca prin farmec, cum se zice, ci ca printr-o minune mâ-nzdrăvenisem. Eram deodată acelaşi cu cel de dinainte, plin de putere, dar fără frig. În locul frigului simţeam căldura cucernicului Benedict.

În timp ce el mă ajuta să-mi scot cămaşa udă, alţii se opinteau să-mi tragă pantalonii vătuiţi înţepeniţi pe mine. Izmenele de-acasă erau şi ele ude, numai chiloţii de penitenciar nu mi i-au scos fârtaţii căci, iarna şi pe ger, Partidul şi Guvernul ne asigurau chiloţi! Unii suflau în focul care prindea şi el viaţă, iar altul avu ideea să ia un ţol de pe spinarea boilor de sanie ca să mi-l pună pe spinare. Arhimandritul Benedict şi-a scos cămaşa caldă de pe el ca să mă-mbrac cu ea. Cămaşa avea suflet. Altul şi-a scos pufoaica iar eu stăteam grămadă lângă foc ferit de crivăţ cu trupurile fraţilor strânşi cerc în jurul meu. Miliţianul părea şi el uşurat că am scăpat cu viaţă, că nu îi voi fi imputat, dar era şi uimit de atâta iubire solidară trăită împotriva fricii pe care el ar fi trebuit să ne-o asigure; şi-a ticluit o treabă pe la boi, pe la cazanele zvântate până la cel din urmă strop, ca nu cumva să fie furate de vreun duşman al clasei muncitoare, care şi-n Baltă putea s-apară de cine ştie unde, căci şi acelea ne-au fost date nouă de Partidul care gândeşte „totul”.

Fuseserăm aduşi în mlaştina din Baltă de noul spirit care prevede totul şi care anticipase „just” că vom fi puşi în libertate şi că acolo prin aer, prin soare şi prin activitate – dar nemărturisit în primul rând prin hrana şi medicamentele trimise de acasă, drept câştigat prin muncă – vom căpăta o faţă de ieşit în lume. În acest spirit se explică faptul că în noile colonii de muncă, spre deosebire de „Canalul” conceput ca instituţie a morţii, se măsluia procesul de eliberare generoasă a celor care s-au opus nobilelor idealuri făurite de Partid şi care, deşi se-ntrezărea eliberarea, aveau ne-mpuţinat dreptul la ger, la pumni, la-njurături, la bâte şi la câini!

De teamă ca eu să nu-i fiu imputat ca lipsă la efectivul încredinţat spre pază lui, miliţianul dădu-ncetarea lucrului cu o oră mai devreme şi astfel întregul inventar uman să poată fi predat schimbului următor. Cum i-ar fi arătat „Dosarul”, obsedantul document de bază, dacă în el s-ar fi înscris această neglijenţă „pe linie de Partid” de a nu fi organizat în cele mai „optime condiţiuni” securitatea muncii şi aş fi sucombat sub plopul prăbuşit? Aşa însă, ştergerea mea din efectiv va fi trecută pe socoteala altuia.

Dar până să se adune toţi răspândiţii de prin smârcuri, în timp ce soarele se retrăgea în umbre, frigul îşi ascutea tăişul de trupurile noastre. Eu rămăsesem doar în chiloţii de Partid, dar şi cu frigul lui. Şi lui Ghiuş, rămas fără cămaşă îi era frig. Pufoaica mea şi pantalonii vătuiţi n-aveau prea multe şanse ca să se zbicească şi nici să mă încălzească. Drept unică soluţie ce îi mai rămăsese samarineanului Ghiuş era să mă-ncălzească el. Şi-a descheiat pufoaica şi, cum stăteam acolo ghemuit, mi s-a lăsat pe umeri şi pe spate, iar peste amândoi a tras zdreanţă de ţol luată de pe boi, care, cu izul ei de grajd, îmi amintea de Pruncul care, la Bethleem, Se coborâse într-o iesle, oblăduit de Iosif şi încălzit de boi. Nu ştiu ce mă-ncălzea mai mult: nostalgica amintire a ieslei din copilărie sau noul Iosif-Benedict. Simţeam că printre cele două epiderme suprapuse – spinarea mea şi burta lui – se-nfiripa blajină căldură care mă-nsomnura molcom.

– Drepţi! Toată lumea la adunare şi încolonarea! – mugi sub înserare! glasul năprasnic al caraliului spre noi.

Fârtaţii mei m-au îmbrăcat în pripă. Cizmele mele de cauciuc erau pline de apă. Mi le-a golit Creţu Traian, un tânăr ager din Bihor, cel care se căţăra ca o maimuţă prin copaci vrând să le imprime un balans ca să le favorizeze prăbuşirea. S-a descălţat, m-a încălţat cu cele calde ale lui şi el le-a tras pe ale mele, reci. În jurul trupului am fost încins cu pătura de boi. El cu Ghiuş m-au luat de subţiori şi m-au cărat în mijlocul coloanei. Acolo, chipurile, era ceva mai cald: căldură ambulantă generată de coloană.

În repetatele ieşiri la muncă, din zori şi până-n noapte când ne-ntorceam spre colonie după 14 ore de muncă şi câte două de mărşăluit, în drum spre muncă sau înspre colonie, ţinându-ne de braţ, mergeam dormind ca o coloană beată. Eram deci antrenat. Când ne-nsoţeau şi câinii eram ceva mai treji; se repezeau la noi prinzându-ne de mâneci sau de turul pantalonilor. Nu îndrăzneam să dăm în ei, să nu-i înfuriem. De astă dată, zăvozii erau în altă parte. Noroc că Balta era mare şi câinii nu erau destui! M-am deşteptat din moţăială abia când ne apropiam de sârmele ghimpate ale coloniei. Acolo, altă bucurie. Un caraliu şi-a informat tovarășu` că avem inspecţie venită de la Minister. Iarăşi o vizită sau o inspecţie – ziceam în mine -, cu nelipsitul pas de defilare. De astă-dată însă, nu. Sau o fi moţăit şi vigilenţa.

Intraţi în colonie, nici unul n-a luat în seamă echipa de organe venită de la Minister. Ne-am îndreptat spre dormitoare. Eu n-am mai mers la cină, ci m-am culcat sperând într-o duminică în care să mă pot reface. Într-adevăr, m-am refăcut după un … somn amarnic. Baraca nu avea sistem de încălzire. Radiatoare sau aeroterme erau propriile noastre trupuri. Drept înveliş, Partidul ne dăduse câte o pătură de fiecare om, dar ce-nsemna o pătură rărită, trecută la reformă în nu ştiu ce cazarmă, apoi repartizată ca „bună pentru deţinuţi”? Gerul din dormitor ne obliga să ne culcăm tot câte doi în fiecare pat şi astfel ne înveleam cu două pături. În crivăţul care, ca orice binefacere, venea tot de la Răsărit, ca dar din partea Surorii noastre Mame, nici două pături, nici trupurile alipite nu biruiau îngheţul. Interveni atunci nedezminţita inventivitate a deţinutului politic. Pe una dintre pături întindeam articole din inventarul de efecte de care dispuneam: ciorapi, batiste, prosoape, obiele, pături, pulovere, bucăţi din sacii de hârtie şi tot ce mai găseam. Acestea toate aveau menirea să ne formeze stratul de aer de sub a doua pătură pe care o aşterneam deasupra. Dar undeva se impunea să ne întindem şi pufoaicele să se usuce, căci atârnate de căpătâiul patului nu se zbiceau până la deşteptare. Soluţia a fost ca şi pe acelea să le aşternem peste noi. Din ele, noaptea, se ridica o ceaţă groasă formată din aburii evaporării apei din zeghe şi pufoaice, aburi prin care abia că mai zăream, lăptos, becul ce spânzura deasupra uşii. Cu arsenalul acesta de termoficare speram să treceam cumva şi peste noaptea care ne aştepta. […]

La ora terciului de dimineaţă, Arhimandritul Benedict, cu o gamelă de terci umplută ochi, din daniile camarazilor, m-a salutat frăţeşte, preoţeşte: „Cristos în mijlocul nostru!”

– Este şi va fi”, i-am dat răspunsul, precum se cuvenea.

Acela pe care îl caracterizasem a fi un taciturn, se dovedi un interlocutor afabil şi plin de spirit elevat. Nu m-a lăsat să obosesc vorbind, ci a ţinut să umple timpul pe care îl aveam la dispoziţie cu amintiri din devenirea lui, cu gândurile ce îl frământau. Ce luminat vorbea! Şi cât de simplu şi modest!

Am înţeles că-şi terminase studiile teologice în Bucureşti, apoi a stat un timp în mănăstire de unde a fost trimis la studii în străinătate. Fusese la Strasbourg şi la Paris. A vrut neapărat să facă un pelerinaj la Lourdes. A stat acolo două săptămâni, adăpostit la „Maison de Saint Thomas”, cămin pentru călugări şi pentru sacerdoţi. A petrecut ore întregi de adoraţie în faţa Sfintei Taine, a Sfintei Euharistii, la mare cinste în pelerinajele la Grotă. S-a îmbăiat în micile bazine cu apă rece care răzbea din stâncă, cerând acelor ape sfinţite de Fecioară să-i lumineze mintea şi să-l ajute să înţeleagă lucrarea pe care i-o va cere Dumnezeu. E lung acel itinerar spiritual marcat de multe inhibări, dar nu de şovăieli. Am să redau câteva gânduri-sfaturi pe care mi le-a împărtăşit.

„Frate iubit, te-am urmărit de când, aproape străveziu, intrai în colonia cu nume plin de înţelesuri pentru mine, «Grădina». Speram să fie şi pentru tine, ca şi pentru mine o mistică grădină de gânduri şi de creşteri sfinte, văzându-te de atâtea ori cum te rugai în taină. Dar nu te-am tulburat. Aveam tot timpul înainte.

Spunea odinioară Sfântul Apostol Filip: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl» şi a primit acest răspuns reconfortant: «Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut și pe Tatăl, căci Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl este întru Mine». Ideea e continuată de Sfântul Apostol Paul: «Cristos este izvorul vieţii, căci întru El locuieşte trupeşte toată deplinătatea Dumnezeirii». Prin viaţa omenească a lui Isus din Nazaret transcendentul a intrat în istorie, eternitatea în timp şi Absolutul în precaritatea condiţiei umane. De aceea suntem datori să amintim tuturor celor care trăiesc în mijlocul relativismului şi al materialismului să îl primească pe Isus în existenţa lor. Cel care îl întâlneşte şi îi recunoaşte prezenţa într-omenită, cunoaşte Adevărul, descoperă Viaţa şi îşi găseşte calea care să-l ducă la îndumnezeire. Or, noi, scumpul meu Frate, noi îl vedem în fiecare zi sub chipul suferinţei ce îi ascunde Faţa şi greu îl recunoaştem, deşi în suferinţa noastră este El, luându-ne înfăţişarea, purtând cu noi crucea pe care El ne-a dat-o, ca să îi fim asemănare.

Domnul Isus ne-a şi promis-o: «Cel care crede în Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, dar şi mai mari decât acestea, pentru că Eu merg la Tatăl», iar noi avem menirea să îi continuăm lucrarea, lucrarea Lui, a Celui care a plecat la Tatăl. Sfinţii ne sunt dovada vie că făgăduinţa Lui se împlineşte, ne sunt încurajare că ne stă-n putinţă, chiar şi în cele mai grele împrejurări ale vieţii noastre, dar mai ales atunci, să-I fim asemănare. De aceea, tuturor creştinilor li se pretinde acest discernământ indispensabil pentru ca tot mai sfinţi şi mai uniţi, uniţi cu noi şi cu Dumnezeirea, mai împăcaţi în noi, să propulsăm procesul de accelerare a venirii împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţie a iertării, a împăcării şi a unităţii.

Noi, cei de aici, din Orient, avem o tradiţie iconografică ce vine în ajutorul rugăciunii noastre, tradiţie în care icoana Fecioarei «Hodighitria»[1], cea care ne arată calea încă de la Botez, se află în sufletele noastre, iar Mama ne arată calea prin Fiul său, reamintindu-ne întruna că Fiul ei este în toate locurile (deci şi aici) şi totdeauna (deci şi acum), e întruparea căii, singura, ce duce către Cer. Mereu să-ţi aminteşti, iubite frate, ştiinţa aceasta sfântă, căci fără memorie nu e nici o speranţă, uităm mereu de Domnul. Or, a spera înseamnă a crede, credinţa şi speranţa fiind suma iubirii.

Această ştiinţă a iubirii de semeni şi de Dumnezeu pe toţi ne angajează în evanghelizarea lumii, în primul rând a celui care se află lângă noi; am învăţat de la un mare dascăl al iubirii aproapelui, Monseniorul Ghika, că toţi putem să practicăm o liturghie proprie în care materia sfinţită e însuşi semenul din preajmă. El o numea «Liturghia aproapelui». Şi tu şi eu, aici şi orişiunde, putem s-o săvârşim, convinşi că slujindu-l şi iubindu-l pe aproapele, în fapt, noi îl slujim şi îl iubim pe Dumnezeu, pe Dumnezeu prezent în ei, unificat cu ei.

Străina separare dintre noi este o rană care doare, e o sminteală pentru lume. E sfântă datoria noastră să ne hrănim trăirea cu speranţa de a ne depăşi această înstrăinare şi de a denunţa exagerarea divergenţelor; s-o facem prin neostenită rugăciune şi prin fraternă conlucrare în beneficiul celor săraci şi marginalizaţi şi, mai cu seamă, în beneficiul acelora pe care atâta neiubire dintre noi i-a cufundat în ură şi exclusivism, în îndârjită contestare a dreptului la existenţă şi la alteritate.

Dacă ne-am face o examinare a conştiinţei, am înţelege, poate, că prea mult insistăm asupra unui ritualism frumos pe din afară însă adeseori lipsit de conţinut. Dovada o avem în faptul că prea uşor oamenii păstoriţi de noi au fost prădaţi de conţinutul mult sărac şi au rămas în forme fără conţinut, fiindcă de veacuri nu a fost elucidat pentru aceia care îl practicau: nu numai credincioşii, dar deseori şi preoţii. Însă trăirea creştinească nu este numai rit ori numai un mimetism formal pe care l-am deprins şi l-am transmis fără armura necesară. Armura lui este interioară, e armătură, este doctrina şi convingerile morale adânc înrădăcinate şi elucidate. Poate că totuşi, unii şi-au dezvoltat cultura religioasă şi spirituală, dar mai puţin trăirea adevărului şi a iubirii întru profunzime, înlocuind trăirea întru profunzime cu arta copierii modelelor spirituale sau chiar mimând sfinţenia. Totul se poate copia, nu însă şi sfinţenia: «Sancti sunt semper admirandi sed non semper imitandi»[2], spunea un sfânt Părinte al Occidentului creştin.

Dorim cu toţii o înnoire a vieţii din Biserică, dar ea nu a venit şi nici nu va veni în condiţiile în care ne aflăm, căci nu e propovăduită de apostoli, de trăitori a ceea ce vestesc. Mulţi dintre aceşti aşa-zişi propovăduitori sunt ca agitatorii de partid: ştiu bine lecţia – dacă o ştiu – dar nu o şi trăiesc. De aceea bine spunea odată cineva: «Oratoria ta să fie oratoria faptei; tu făptuieşte, lasă-i pe alţii să vorbească». Va trebui deci să acordăm atenţie sporită, atenţie majoră, formării conştiinţei noilor apostoli; apostolatul lor să fie cu adevărat o revărsare din preaplinul minţii şi sufletului lor – cum o dorea Camile Chautard în „Sufletul apostolatului” -, nu revărsarea unui gol cu chip de adevăr. Vestirea înnoită a Evangheliei se cere să prezinte adevărul şi credinţa-n el, în integralitatea şi toată frumuseţea lui.

Nu e uşor, căci nu numai în lume sau în ţară, dar chiar şi în familie aflăm atâtea forme ale diversităţii omeneşti pe care nimeni nu are dreptul să le ignore, să le dispreţuiască sau să le omogenizeze, strivind splendoarea pluriformă a creaţiei lui Dumnezeu. În spirit, patul lui Procust este ucigător de suflet, e genocid spiritual, este expresia trufiei de a ne vrea superiori lui Dumnezeu, veleitari stupizi ce corectăm desăvârşirea în diversitate a operei lui Dumnezeu; ne vrem pe noi măsură pentru alţii. Purtăm în noi nu bunătatea lui Cristos, ci samavolnicia lui Stalin. Oare aşa ne-a vrut Cristos? De ce nu înţelegem că diversitatea şi diferenţa nu ameninţă unitatea că, dimpotrivă, ele sunt un semn al prodigalităţii Părintelui ceresc al tuturora?

Acum, când întunericul pare că invadează tot pământul şi dă viaţă unei culturi a morţii, a contestării oricărei alterităţi, este momentul să ne întrebăm dacă umanitatea nu cumva trăieşte întunericul ce a cuprins pământul în noaptea când Cuvântul era pe cruce răstignit. E întunericul în care lucrează cel mai bine Necuratul, când oamenii, purtând noaptea în suflet, orbecăie şi rătăcesc, când diavolul îi face să creadă că minciuna este adevăr, că răul este bine, că viciul desfrânat este suprema manifestare a libertăţii la care omul are dreptul, când setea de putere înlocuieşte chemarea la iubire, când învrăjbirea destramă solidaritatea şi comuniunea pe care le înlocuim prin ură şi prin contestarea dreptului la libertate şi la alteritate pe care, prin însăşi natura creaţiei, îl avem cu toţii. Dintru adâncul acestei nopţi a minţii putea Nietzsche să strige «Nu mai există Dumnezeu, căci L-am ucis!», aşa cum fiecare om care păcătuieşte îşi manifestă voinţa de a-L elimina pe Dumnezeu şi de a-L contesta, de a I se substitui, căci îşi arogă dreptul de a-şi fi singurul stăpân, dreptul de a pune în locul iubirii ura, ura care înlocuieşte comuniunea cu omul şi cu Dumnezeu, creând climatul învrăjbirii şi al contestării reciproce generale.

Adânca raţiune a motivării, a acceptării răstignirii Sale, Isus o are în lipsa noastră de iubire, în ura dintre noi şi în voinţa Sa de a ne împăca cu noi şi cu Preasfânta Treime – esenţa unităţii şi a iubirii dintre noi. Doar reconcilierea dintre noi ni-L va restitui pe Domnul răstignit, izvorâtor de pace. Doar prin prezenţa Lui în noi, drept sfânt criteriu al libertăţii şi al unităţii, vom regăsi cale şi un mijloc de comuniune căci El este Iubire. Numai întru iubire se poate naşte dia-logos-ul dorit. În dia-logos, deosebirile nu se transformă în conflict; raportul dintre ele devine spaţiul în care intervine «Logos»-ul, iar Logos»-ul e însuşi Fiul lui Dumnezeu făcut dintru Iubire trup.

Îţi spun acestea, frate drag, fiindcă doresc fierbinte ca între noi să nu mai fie «noi» şi «voi», să ne topim cu toţii în iubire, aprofundând realitatea că diferenţele, în cadrul concordanţei, sporesc frumosul unităţii. Necontenita sublimare a diferenţelor legitime ne va conduce la îmbogăţirea capacităţii de a-L cunoaşte pe Cristos şi de a-I fi imagine în lume. Atunci vom fi îndreptăţiţi să credem că urarea pe care astăzi, inconştienţi, ne-o facem de fiecare Paşti va deveni realitate vie, va fi adică prezenţa Celui înviat în noi.

Pentru a face transparentă această prezenţă şi pentru a-I restitui suprema credibilitate în lume lui Isus Cristos, suntem chemaţi să nu ne mai contestăm, ci să ne confirmăm în reciprocitatea, în îndreptăţirea naturală şi supranaturală, frumuseţea legitimităţii fiecărei particularităţi, expresie în parte a infinitei bogăţii de frumuseţi sălăşluind întru Dumnezeire.”

– Părinte drag, vorbiţi ca un catolic…

– Nu dragul meu, sunt ortodox şi nu vorbesc decât dintru Ortodoxie, dar a fi ortodox înseamnă a fi catolic, iar tu nu ai să devii adevărat catolic decât ca ortodox.

– Aşa-mi spunea, cu ani în urmă, şi Monseniorul Ghika, Părintele meu sufletesc: „Un bun ortodox este foarte aproape de noi; un adevărat ortodox este cu adevărat catolic. Eu m-am făcut catolic pentru a deveni un ortodox mai bun”. Când toţi vom conştientiza şi vom trăi acestea, atunci se va realiza dorinţa lui Cristos „Ca toţi să fie una”.

– Adevărat grăia Monseniorul Vladimir; aceasta era credinţa şi speranţa lui. Ştia dintru credinţă că speranţa îl are ca obiect pe Dumnezeu Cel grabnic în a ajuta şi-n a Se dărui; şi dacă voinţa lui Isus a fost ca noi să fim uniţi, în numele acelei libertăţi pe care El ne-a câştigat-o în lupta cu Satana, ne mai rămâne doar să înţelegem pe cine îl slujeşte dezbinarea, pe Cine îl slujeşte unitatea. Dar noi, mânaţi de biciul celui generator de vrajbă, cu râvnă căutăm şi punem la vedere numai ceea ce poate să satisfacă desfătul dezbinării. Vom depăşi această stare tristă care îl doare pe Cristos doar când vom fi în sinergie cu forţele iubirii. Pentru aceasta va trebui să intervină o renunţare, o despuiere de ceea ce constituie ţeposul înveliş ce-mpiedică îmbrăţişarea. Numai prin cultivarea capacităţii de a ne transforma şi înnoi prin har, întemeiaţi pe pocăinţă, vom dobândi cunoaşterea nimicniciei în care ne-a adus trufia. Abia atunci vom dobândi darul cunoaşterii de noi şi vom putea să trecem din tărâmul „deosebirii” în cel al „asemănării”, cum învăţa odinioară Bernard de Clairvaux de care şi voi catolicii precum şi noi ortodocşii se pare că am cam uitat, ca unii care nu am fi putut afla de cele trei trepte ale „urcuşului spre Dumnezeu”, cum le-a numit Evagrie, calea curăţitoare, calea luminătoare şi calea unificatoare, pe care le va relua în Occident Sfântul Ioan al Crucii sub forma „via purgativa”, „via illuminativa” şi „via unitiva”. Râvnim descoperirea a ceea ce ne diferenţiază, iar nu a ceea ce ne-apropie, ne-aseamănă şi chiar ne identifică. Să recunoaştem evidenţa mândriei în această atitudine, voinţa de a ne recunoaşte pe noi în cel de lângă mine, iar nu pe Dumnezeu, ca şi când Dumnezeu ar fi avut chipul şi asemănarea mea.

(Tertulian Langa – Tregând pragul tăcerii. O carte document, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2010, pp. 406-417)

[1] Denumire dată tipului iconografic în care Fecioara Maria ţine pruncul pe braţul stâng și arată spre El cu mâna dreaptă, semnificând Cea care instruieşte, care arată drumul, calea (n. red.).

[2] Sfinţii sunt întotdeauna de admirat, dar nu întotdeauna de imitat (n. red.).