În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea; izolarea, surpriza, lipsa răspunderii.Foamea făcuse din acei tineri schelete. Raţia zilnică de mâncare nu atingea 800 de calorii.
Este necesar să ne oprim puţin aici asupra noţiunii de „reeeducare”, întrucât ea – ca şi alte noţiuni universal-valabile cum ar fi libertate, democraţie, justiţie, adevăr, lege, om – are în contextul marxism-leninismului un cu totul alt conţinut.
Fenomenul Piteşti trebuie bine cercetat şi studiat de jurişti, de psihologi, de preoţi, de oameni de ştiinţă şi de oameni politici, căci pe toţi îi interesează şi cu toţii trebuie să-şi dea verdictul.
Iată cum prin tortură este posibil să ţi se schimbe total optica. Celulele nervoase îşi inversează circuitul electronic. Omul, în loc să-l urască pe duşmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică şi morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane, împotriva propriei lui existenţe.
Când Ţurcanu considera că ai reuşit să te autoprosteşti, să te autoconvingi de propriile absurdităţi pe care le-ai debordat, treceai la partea a doua a „reeducării”. Aceasta era faza de informator de mare performanţă.
După ce zile, săptămâni, sau luni întregi suportai tortura neîntrerupt şi sufletul din tine îl simţeai ţăndări făcut, urma „autodemascarea”. Primeai o frunză de săpun pe care iţi notai ideile principale. Apoi treceai în camere mari unde existau mese, scaune şi unelte de scris.
Înainte de a intraîn subiectul propriu zis al „tehnicii spălării creierului ” – unica invenţie de care a fost capabil comunismul – trebuiesc ştiute câteva lucruri. 1) Din naştere, fiecare om are o anumită doză de tărie spirituală este suficientă numai lui.
Educaţia este un ansamblu de măsuri care determină un anumit proces psihologic prin care părinţii sau alte persoane interesate de viitorul unui tânăr, îi insuflă acestuia principii de comportament în viaţă. Prin educaţie se urmăreşte a se realiza un cetăţean cât mai corect şi folositor societăţii.
Una din metodele de teroare era cea a necesităţi lor fiziologice. Nu intrai bine în WC că gardianul începea sâ strige cât îl ţinea gura să ieşi. Eu, dintr-un simţământ de pudoare, la care se adăuga şi un mod personal de funcţionare a organismului, nu puteam să-mi fac necesităţile în cameră în hârdău spre a mirosi toată ziua acea duhoare insuportabilă de fecale şi urină în descompunere.
A existat in Gulagul romanesc un fel de teatralitate a detentiei, vizand modul in care aparatul represiv a dorit sa se manifeste si intr-o forma „artistica” maladiva; asa cum a existat un ceremonial al sarbatorilor crestinesti, dar nu numai, pe care detinutii au incercat nu doar sa si-l asume, ci si sa-i dea o maretie de spectacol interzis.
Presiunile exercitate, la Aiud, de colonelul Crăciun, nu erau brutale, erau rafinate, mai mult psihologice, reductibile la două: uzarea nervoasă, prin izolarea la Zarcă şi şantajul:
În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber – făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, având chiar şi o scânteie de divinitate – în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu.
Cei ce au fost „reeducati” (dezumanizati) şi transformaţ ide acum în roboţi la ordinele lui Turcanu, ne mai ţineau câte o cuvântare, zicându-mi mie şi celorlalţi torturaţi:
Într-o seară, Turcanu a adus în cameră mai mulţi studenţi. Apoi a închis usa, rămânând şi el în cameră. L-a luat în primire pe primul, zicându-i: -Hai, măi banditule, fă-ţi demascarea!
Câteva zile nu s-a găsit nimeni care, să ceară el, să-şi facă demascarea. Au urmat noi ameninţări, noi presiuni. Au urmat apoi provocări individuale. Am fost chemat, am fost somat, am fost înjurat.
Zi de zi ne treceau la televizor prin fata ochilor noi si noi realizări comuniste: tăierea unui drum în munti în judetul Arges, barajul si lacul Bicaz, termocentrale, fabrici si orase noi.
Demascarea era sistematizată, ca să zic aşa. Fiecare om trebuia să declare ce nu spusesa la Securitate, sau auzise de la alţii, fapte care interesau (Securitatea): era demascarea exterioară. Se punea un accent deosebit pe oameni, pe armament şi pe materiale subversive – cărţi.
Reeducarea avea patru mari etape: 1.distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării.
