Căsătoria

În primăvara lui 1965 am auzit din întâmplare (şi aceasta o socotesc lucrare rânduită de Dumnezeu) despre o fată, dintr-o comună vecină, Grădiştea, la 6 kilometri de Sălciile, în vârstă de 35 de ani, care lucrează croitoria şi aşteaptă un bărbat, care nu bea, nu fumează, nu bate nevasta şi nu înjură. Am zis în sine: „Fata asta, pe mine mă aşteaptă”. Era fiica dascălului din comună şi avusese destui peţitori, dar toţi plecaseră aşa cum veniseră. Dascălul avea cinci fete şi trei băieţi. Aceasta, cea mai mică, şi încă un băiat, erau necăsătoriţi. Rudele ei erau alarmate şi o mătuşă îi spunea:

– Maică, la strung dacă-l faci şi nu iese aşa cum vrei tu!

– Nu este, nu mă mărit, spunea fata.

Aşa că i-am făcut o vizită în familie:

– Domnişoară, am auzit că aştepţi un bărbat aşa şi aşa…

– Da, domnule, a răspuns ea serioasă.

– Eu sunt acela!

– De eşti dumneata, poţi să mă ceri în căsătorie, de nu, poţi să pleci!

M-a încântat atitudinea ei. Am povestit pe scurt cine sunt, de unde sunt, ce am păţit în viaţă. La plecare, m-au condus cu toţii până la poarta ogrăzii şi acolo am stat puţin de vorbă cu fata; ceilalţi ai casei, rămăseseră în urmă. Mi-am luat ziua bună şi am stabilit să vin după Sfintele Paşti, căci începea Postul, şi cu părinţii, să vadă şi dânşii viitoarea noră şi să facem nunta.

– Pe ăsta îl iei? a întrebat-o maică-sa după plecarea mea.

– Da, îl iau!

– Păi, de unde ştii că o să fie aşa cum pretinzi? Ce ţi-a spus la poartă?

– M-a întrebat dacă sunt sănătoasă şi dacă accept să facem o căsătorie şi să trăim creştineşte… Ştii bine, mamă, că toţi care au veint până acum, mă întrebau dacă am bani la CEC, dacă am mobilă, ce-mi mai dă tata… Voiau banii mei, averea mea. Acesta m-a întrebat numai dacă sunt sănătoasă. Deci ăsta mă vrea pe mine, nu averea şi banii mei.

– Şi tu eşti o năzdrăvană, ca şi ăsta care vrea să se însoare la 43 de ani, după ce a stat 22 de ani închis!

După Sfintele Paşti am venit cu părinţii; au văzut-o pe viitoarea noră şi le-a plăcut.

Am făcut cununia în casă, fără gălăgie. Preotul a zis „Isaia dănţuieşte”, eu am zis „Doamne miluieşte”. Când s-a citit Apostolul, la ultimul verset, „Şi femeia să se teamă de bărbat”, o mătuşă a ei i-a spus la ureche, pe la spate:

– Calcă-l pe picior! (obicei prin care se spune că bărbatul va fi dominat de femeie).

– Aşa ai făcut dumneata, de nu stă nenea Ion acasă? a apostrofat-o mireasa.

Asta a fost toată distracţia nunţii. Dar miresei, o dată cu buchetul de flori, i-am dat Crucea pe care o lucrasem în închisoare:

– Lângă mine s-ar putea să ai de suferit. Crucea vieţii va trebui să o purtăm împreună. Să nu te laşi amăgită că acum sunt profesor, fiindcă mâine s-ar putea să fiu trimis să scot haznale.

– Chiar dacă va trebui să ajung la vaci, voi fi împreună cu tine şi nu te voi părăsi! Ne-om împăca, aşa cum te împaci cu sufletul tău.

La un an şi jumătate după căsătorie am fost destituit. Soţia m-a urmat în tăcere, cu credincioşie, şi în rânduiala vieţii de şantier. După doi ani, în 1968, Dumnezeu ne-a dăruit o fetiţă. Şi am botezat-o cu numele sfintei din ziua în care s-a născut, 12 ianuarie 1968, Sfânta Tatiana Romana, Muceniţa lui Hristos.

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 429-430)