Cornel Niță – Un erou necunoscut al rezistenței

L-am cunoscut pe Cornel Niță la Jilava, în luna noiembrie 1949, într-una din perioadele de relativă relaxare a regimului din penitenciar, când eram scoși la ”plimbare” câte un ceas, de două ori pe săptămână. Fiind închiși în celule diferite, contactele noastre n-au fost prea multe, poate 7-8 întâlniri cu totul, dar, fiind de aceeași vârstă și amândoi studenți la Politehnică, ne-am împrietenit repede. Sfidând foamea, frigul și starea de slăbiciune în care ne aflam ca urmare a chinuitoarelor luni de anchetă și penitenciar, discutam plini de optimism cele mai variate subiecte, de la politică, istorie, religie și filozofie, până la probleme de matematică specifice formației noastre de politehnicieni.

Nu bănuiam că, numai peste trei luni, eram sortiți, amândoi, teribilelor încercări ale ”reeducării” de la Pitești, unde Cornel Niță avea să îndure înspăimântătoare torturi aplicate cu sadism de Eugen Țurcanu și complicii săi, înfruntându-și călăii cu curaj, demnitate și seninătate, până în clipa supremă a trecerii în lumea celor curați și drepți.

Am fost de față la supliciul lui Cornel și amintirea acelor clipe înspăimântătoare mă răscolește și acum până în adâncul ființei mele. De atunci, mult timp m-a obsedat o întrebare: de ce Țurcanu – care, în ciuda ferocității sale, era un individ foarte calculat – s-a înverșunat împotriva politehnistului cu figură de adolescent, mai mult decât împotriva tuturor celorlalți studenți – victime ale ”reeducării”?

Împrejurări speciale mi-au dat posibilitatea să aflu, încă de la Pitești, unele elemente cunoscute de foarte puțini oameni, privind tragedia lui Cornel Niță. În ultimii ani, aria acestor elemente s-a extins, ceea ce mi-a permis să schițez, acum, un răspuns la întrebarea de mai sus. Consider că e de datoria mea să dau publicității aceste fapte, chiar dacă nu toate pot fi dovedite în cele mai mici amănunte.

***

La câteva săptămâni după asasinarea lui Niță, am fost mutat din infernul de la camera ”4 spital” într-o altă celulă a penitenciarului Pitești, împreună cu alți 20-25 de studenți, marea majoritate victime ale ”reeducării”, dar și cu câțiva dintre călăi, care aveau sarcina să continue distrugerea noastră fizică și morală. Printre cei din urmă se aflau Steier și Pușcașu, amândoi membri ai comitetului O.D.C.C.. ”Reeducarea” în celula 2 se desfășura sub conducerea lui Steier, care, între ”demascările” urmate de bătăi sălbatice, ne ținea prelegeri de marxism, întroducând astfel elemente noi față de cele aplicate de ”4 spital”.

Aflându-mă pe unicul prici din cameră, în apropiere de Steier, într-o noapte am auzit o discuție în șoaptă între el și Pușcașu. Acesta din urmă își informa șeful că fusese chemat la Securitatea din Pitești și anchetat pentru ”cazul” Niță. În timp ce anchetatorul se străduia (sau de prefăcea că se străduiește) a afla cum și de ce a fost ucis Cornel, iar Pușcașu se bâlbâia neștiind ce trebuie să răspundă, a intrat în birou generalul Nicolski care, cu aerul că asistă întâmplător la anchetă, a răspuns el în locul celui anchetat, arătând că Niță era un ”bandit” odios, șef al unei ”monstruoase” organizații studențești de rezistență anticomunistă, așa că Țurcanu nu făcuse altceva decât să-i aplice o pedeapsă binemeritată pentru ”crimele” făptuite.

Din clipa când, prefăcându-mă că dorm adânc, am auzit discuția dintre Steier și Pușcașu, în mintea mea a încolțit ideea că Țurcanu, în seara când îl ucisese pe Niță, acționase din ordin de foarte sus.

Au trecut 6 ani până când, datorită unei întâmplări, am putut afla cine erau adevărații responsabili morali ai asasinării lui Cornel Niță.

După eliberarea mea din detenție, Dumnezeu m-a ajutat să-mi pot termina studiile și, în anul 1956, lucram ca inginer pe un șantier de construcții din Bărăgan. Printre numeroșii oropsiți ai regimului comunist, ce lucrau pe șantier, era și un fost comisar al vechii Siguranțe, care, în 1937 sau 1938, îl arestase pe Vasile Luca pentru activitate comunistă. Condamnat, în anul 1950, la 5 ani de închisoare, comisarul fusese trimis să-și ispășească condamnarea la Aiud și, în 1953, a fost chemat la Securitate și supus unei noi anchete privind arestarea lui Luca. Neștiind nimic despre disgrația lui Luca și arestarea lui, din ordinul lui Gheorghiu-Dej, în 1952, comisarul a fost uluit de faptul că noii lui anchetatori voiau să-i smulgă o declarație conform căreia Luca ar fi fost agent al Siguranței. Nu era adevărat, iar comisarul a refuzat să semneze o asemenea declarație. Insistând, anchetatorul a organizat o confruntare cu cu Vasile Luca. Confruntarea nu s-a putut, de fapt, desfășura, fiindcă Luca, într-o stare de furie vecină cu nebunia, a urlat tot timpul, acuzându-și anchetatorii că sunt slugi ale imperialismului, care vor să-i pună în cârcă crime făptuite de alții. Speriat că este obligat să fie martor la o reglare de conturi dintre căpeteniile comunismului, fostul comisar, înainte de a fi scos în grabă din camera de anchetă, l-a mai putut auzi pe Vasile Luca țipând: ”Vreți să mă faceți țap ispășitor și pentru crimele de la Pitești, dar nu vă merge! Credeți că nu știu că Ana Pauker a condus toată ”reeducarea” prin intermediul lui Nicolski?”

Ceea ce mi-a povestit, cu mult curaj, comisarul m-a determinat să fac legătura între înverșunarea bestială cu care Țurcanu îl ucisese pe Cornel Niță, discuția nocturnă dintre Pușcașu și Steier, precum și afirmațiile lui Vasile Luca privind adevărata răspundere a ororilor de la Pitești. Concluzia pe care am desprins-o este următoarea: fenomenul Pitești a fost organizat de Ana Pauker¹, probabil din ordinul lui Stalin, cu care ea avea fir direct.

***

După 1989, am început să mă informez și asupra altor aspecte ale cazului Cornel Niță. Iată ce am aflat, grație mărturiei unor membri ai familiei sale, precum și a unor foști camarazi de pușcărie.

Născut în orașul Bacău la 31 mai 1927, într-o familie de modești funcționari, Cornel a fost un copil cuminte și un elev strălucit, premiat în toți anii – la Liceul ”Ferdinant” din orașul său natal. În toamna anului 1946, a reușit printre primii la concursul de admitere la Politehnica din Iași, înscriindu-se în același timp și la Facultatea de Drept. Tânărul politehnist era dotat cu o inteligență excepțională, fiind totodată foarte credincios și bun la suflet. Printre trăsăturile sale de caracter, care aveau să iasă la iveală în special în ultimii ani de viață, trebuie subliniate marele său curaj și deosebitul patriotism.

Nu încape nicio îndoială că afirmația lui Nicolski, făcută la Securitatea din Pitești în anul 1950, era adevărată, evident cu modificarea de sens ce trebuie aplicată la ceea ce spun călăii despre victimele lor: Cornel a fost unul din conducătorul puternicei organizații de rezistență anticomunistă care opera în centrul Moldovei. Securitatea a intrat în panică în urma acțiunilor acestei organizații care, între altele, pedepsea necruțător pe soldații sovietici ce săvârșeau în satele și orașele moldovenești omucideri, violuri, tâlhării și alte crime. La percheziția domiciliară de după arestare, în casa părintească a lui Niță, de pe strada Precista nr. 3 din Bacău, a fost găsită o firidă zidită conținând arme și muniții.

O astfel de organizație și un astfel de șef nu puteau fi tolerate de Stalin care, prin slugile sale Ana Pauker și Nicolski, a dat ordin de lichidare. Așadar, Țurcanu a fost doar un odios executant al ordinelor plecate de la Moscova. Astfel a fost curmată viața unui tânăr român cu calități remarcabile, erou, necunoscut încă opiniei publice, al rezistenței anticomuniste.

(Gheorghe Boldur Lățescu – Analele Sighet 2, ”Instalarea comunismului – între rezisență și represiune”, pag. 343-346)

1. Concluzia autorului este doar o ipoteză deoarece probele documentare disponibile până în acest moment nu demonstrează că Ana Pauker ar fi organizat Experimentul Pitești, deși nu este exclus să fi avut o contribuție. Nu știm care dintre conducătorii partidului comunist erau implicați în Experimentul Pitești deoarece a fost atât de bine ținut în secret încât până și din Securitate erau doar câteva persoane care știau despre ceea ce se întâmpla în celebra închisoare: Gheorghe Pintilie, Tudor Sepeanu și Alexandru Nicolski. În cel mai actual și amplu studiu despre Fenomenul Pitești, istoricul Alin Mureșan concluzionează că ”adevărul complet despre acțiune nu va putea fi dezvăluit niciodată. Atâta timp cât nu există documente credibile, ci doar interpretabile, iar cei care cunoșteau intențiile inițiatorilor s-au cufundat în tăcere până la moarte (Alexandru Nicolschi ori Alexandru Popa), se pot face doar speculații ori interpretări parțiale legate de scopurile urmărite și adevărații vinovați” (vezi ”Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, Ediția a II-a, Ed. Polirom, Iași, 2011, p. 298)