Din nou Aiudul – ultimii 4 ani din cei 12 inițiali
După marea grevă a foamei din 1956 Părintele este trimis din nou la Aiud pentru încă patru ani.
”Și aici dragii mei, când momentul morții îl aveai permanent înaintea ochilor1, nu te mai interesa ce este viața dincolo de ziduri. Pentru mine aici era totul. Când am intrat a doua oară în celula Aiudului, spre răsărit, pe undeva, era o nuielușă cam cât degetul, o plantă, și când am ieșit de acolo (după 4 ani) astupase tot geamul și arunca umbra pe pereți.
Dacă priveam, de pildă, la jocul copiilor administrației, priveam cu riscul mare și cu jind copilașii. Toate birourile erau în jurul zidurilor pușcăriei. Văzând jocurile copiilor, așa mult mă duceam în urmă cu ani și ani, dar mă gândeam în același timp: ei câtă distanță este între ceea ce trebuia să fie și ceea ce suntem. Priveam lucrurile în ansamblu. Și vedeam că toată prezența noastră acolo nu este altceva decât păcatele noastre și ale neamului nostru. Poporul român avea nevoie de sacrificiul unei generații ca să se fortifice. Să piardă pe moment ca să câștige pe termen lung. Deci noi eram cei puși acolo, ca să ducem povara unei națiuni. Și cu atât mai mult cu cât intram și acumulam anii aceștia, 8-9, 12-14-15,16, cu atât nu mă mai interesa altceva. Tot ce putea interveni era ca un dar de la Dumnezeu: moarte sau viață. O zi mai mult era un dar spre pocăință de la Dumnezeu.
Toată această pregătire spirituală a făcut să mă orientez bine ce voi face eu cu viața în mănăstire, ce se petrece și cum trebuie să fim noi organizați și întreținuți, spre a putea fi într-adevăr o lumină cu adevărat, să formăm o unitate și un corp comun împotriva întunericului care stăpânește veacul nostru, cum spune Apostolul Pavel.
Celula a fost singura mea chilie unde am putut să-mi săvâșesc în tihnă pravila călugărească. (…)
Eu vreo 12 ani am purtat o cruce la bocanc. Ei bine, acolo mi-au găsit-o. La percheziție mi-au luat bocancul de la piciorul stâng, au luat crucea și au aruncat-o pe pragul ușii și au zdrobit-o cu bocancul; era o cruce sculptată în os. Și mie mi-a dat de pedeapsă nouă zile la subsol. Îți dădeau câte 200 de grame de apă sărată, seara, și o bucățică de pâine de 100 de grame.”
(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu și bogăția unei vieți dăruită lui Hristos, Vol. I, ediție îngrijită de ieromonah Teognost, Editura Credința Strămoșească, Iași, 2006, pp. 166-168)
1. Sfântul Vasile cel Mare spune că cea mai mare înțelepciune, care păzește pe om de tot păcatul, este cugetarea la moarte iar Fericitul Augustin învață că ”din moment ce nu știm vremea și locul în care ne așteaptă moartea, o vom aștepta noi în orice vreme și în orice loc.” ( Fericitul Augustin)