Pr. Gheorghe Calciu – „suflet cald şi bun, cu o mare vibraţie de durere la suferinţele altora”
Dintre studenții care au fost la Pitești în vestita reeducare, singurul cu care am stat a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa; am stat vreo două-trei săptămâni numai noi doi.
Scund, brunet, ochi vii, tinută frumoasă, mi-a plăcut destul, mai ales prin noutătile ce mi le-a împărtăsit. Era inteligent si cu o memorie dintre cele mai bune pe care le-am descoperit la detinuti. Avea o vedere de ansamblu a problemelor fără a neglija amănuntul.
Nu-mi amintesc să fi discutat cu el mai pe larg cele întâmplate la Pitesti, prin „focul” căruia a trecut si el, ci numai în treacăt. Dar am discutat cu el efectele Pitestiului, ravagiile: 64 morti si 250 studenti tuberculizati.
Am înteles că la Târgu Ocna, unde au fost dusi cei tuberculizati si unde s-a mai continuat un timp reeducarea, unor studenti redresati nu le-au dat medicamente pentru vindecare. Li s-a cerut să dea informatii ca să nu moară, dar ei au refuzat. Au fost adusi mama sau tata să-i convingă să dea informatii, dar ei au respins rugămintile părintilor si au preferat moartea.
Astfel, unii au murit sub privirile îndurerate ale mamei, tatălui sau ale ambilor părinti.
Să fii tânăr student, legionar sau nelegionar, să ai în fată viata si moartea, viata printr-un compromis murdar si moartea prin respingerea compromisului, si să alegi moartea împotriva dorintei si rugămintii părintilor, trebuie să ai o fortă morală extraordinară.
Ei bine! Nu sunt putini care au dovedit această fortă morală. Ei au murit ca niste martiri, sfinti si senini, cu gândul si cu inima îndreptate spre cer, suferintele si durerile mari prin care au trecut i-au curătit si i-au sfintit.
S-ar putea ca noi sfinti să apară în calendarul crestin, recoltati din câmpul românesc al martirajului Pitesti – Târgu Ocna – Gherla – Aiud.
Dar cu atât mai vinovati rămân Nicolski, cel ce a pregătit Pitestiul, si toti care l-au sustinut si cei ce, după ce au îmbolnăvit studentii, le-au refuzat medicamentul salvator dacă acestia n-au plătit dinarul trădării.
Calciu mi-a povestit că în bratele lui a murit Costache Oprisan, seful studentilor legionari fedecisti. Cunosteam pe Costache Oprisan din 1940 si mă interesa evolutia lui.
În 1941 Oprisan a fugit în Germania, fiind absolvent de liceu. Dovedea înclinări deosebite spre filosofie si literatură. De aceea s-au aplecat asupra lui spre a-l cultiva unele dintre cele mai pregătite figuri în aceste discipline. Până în 1946 el s-a pregătit mereu si a ajuns la o remarcabilă cunoastere a filosofiei.
În 1946 Oprisan a venit în România si a activat putin pe linie legionară. Apoi s-a întrerupt activitatea lui în urma conventiei legionarilor cu comunistii, ca legionarii să nu activeze, iar comunistii să-i lase în pace. Dar, după ruperea conventiei de către comunisti, Oprisan a fost arestat si condamnat. Dus la Pitesti, furia lui Ţurcanu s-a îndreptat asupra lui în gradul cel mai înalt. Voinic si bine făcut, rezistenta lui fizică s-a frânt în urma repetatelor bătăi.Tuberculoza l-a sleit si l-a ucis lent sub îngrijirea plină de atentie a lui Calciu.
Fireste, i s-au refuzat medicamentele. Oprisan intenționa să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri, cu titlul chiar acesta: Epopeea spiritului în trei cânturi. Ea ar fi necesitat aproximativ 10 ani de lucru. În imaginatia poetului tot planul era conceput.
Spiritul apare în lume ca un copilas nevinovat, senin si însetat de cunoastere, dornic de lumină, dar el are nevoie de o călăuză. Şi-l ia pe Don Quijote să străbată spatiul si epocile istoriei în evolutia spiritului.
Don Quijote reprezintă personajul dezinteresat si pur, neatras de interese materiale.Autorul trebuia să înceapă epopeea cu mitul androgin în care omul era bărbat si femeie deplin realizat, sexele nefiind încă detasate. Dar asta însemna a intra într-o adâncă antichitate.
Se trecea apoi pe la Democrit, Pitagora, Socrate, Platon,Aristotel si marii filosofi antici greci si romani. Se străbătea pas cu pas toată evolutia spiritului, în toate epocile istoriei, până acum. Evident intra aici si spiritualismul crestin.
Rationalismul filosofic, rece si uscat, trebuia să poarte numele: Muntele de piatră. Marile productii literare trebuiau să intre în capitolul sau capitolele: Taverna literară.
Spiritul, ajuns matur, trebuia să se despartă de buna sacălăuză ce îl condusese când era minor. De acum trebuia să străbată singur lumea.
Totusi nu l-a lăsat să plece singur fără a-i da niste talismane pe care să le scoată când va ajunge la mari greutăti. Şi în viziunea autorului marea greutate s-a ivit într-o zi: spiritul a ajuns la un munte înalt pe care nu-l putea trece. Atunci el a scos cele două talismane: Sfânta Cruce si rugăciunea. S-a asezat în genunchi, a pus în fată Sfânta Cruce si a început să se roage fierbinte. Lacrimi curgeau din ochii lui, dar nu ale disperării, ci ale sperantei si bucuriei.
Un înger s-a coborât din cer, l-a sărutat si l-a luat pe aripile sale si a zburat cu el deasupra muntelui.
Autorul făcuse deja din epopee vreo 200 de strofe, ce erau ca niste jaloane din cele trei cânturi, pe care Calciu le stia pe dinafară si mi le-a recitat. Pentru a se încerca în poezie, Oprisan a încercat vreo 10 poezii pe care le-a dedicat logodnicei sale. Calciu le-a recitat pe toate. Erau foarte frumoase. Unele erau de dragoste. Am dedus că Oprisan avea mare talent.
Era un poet ce si-a găsit drumul său. Nu era tributar nici lui Eminescu, nici lui Goga, Arghezi, Cosbuc sau altor poeti. Apărea ca un poet original. Dar numai întruchiparea operei sale integrale ne-ar fi putut arăta măsura valorii operei si a poetului. Calciu poate că a păstrat si a scris cele 200 de strofe ale Epopeii si cele 10 poezii ale lui Oprisan. În acest caz nu e totul pierdut.
Eu atât pot spune: Calciu vorbea cu mare admiratie de Oprisan si de calitătile lui filosofice si literare. Nu stim, dar cu moartea lui Costache Oprisan poate că românii si lumea au pierdut un geniu care cine stie când va putea să apară din nou.
Descrierea martirajului lui Costache Oprisan m-a miscat profund. Se topea zi de zi după marile bătăi prin care trecuse, fără speranta unui ajutor si fără să-l ceară, fiind rău văzut de „oficiali”, stiind că nu-l va primi.
Mâinile îndurerate ale lui Calciu i-au închis ochii. Scurta convietuire cu Calciu a fost plăcută si, pentru mine, foarte folositoare. Am găsit într-însul un suflet cald si bun, cu o mare vibratie de durere la suferintele altora si mai ales ale celui ce murea în bratele lui.
Îi port o amintire plăcută si îl socotesc un suflet mare. Evolutia lui Gheorghe Calciu Dumitreasa după eliberarealui din temnită, marea lui credintă, eroismul lui si forta lui morală deosebită ce l-au ridicat la un nivel cu totul înalt si mai presus de altii, confirmă cu tărie părerile mele despre el din timpul temnitei.
(Pr. Nicolae Ghebenea – Amintiri din intuneric)