Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu

Peste sacrificiile și suferinţele celor implicaţi în mişcarea de rezistenţă de pe plaiurile mioritice ale Muscelului parcă s-a aşternut mantia uitării. Sunt zeci de ani de atunci, răni care s-au cicatrizat în marea suferinţă suportată de neamul românesc. Revoluţia din decembrie 1989 a instaurat o nouă eră în viaţa politică a ţării, dar amprentele lăsate de aceste decenii de oprimare comunistă sunt încă vizibile. În majoritate victimele acestui regim odios au trecut în veşnicie. Societatea liberă de azi refuză să-şi mai aducă aminte de suferinţele lor.

Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, judeţul Muscel a fost desfiinţat. Dăduse prea mult de lucru conducătorilor marxişti. Ca o reacţie firească în faţa acţiunilor de abolire a proprietăţii, de abolire a tuturor libertăţilor prin instaurarea unui regim totalitar, societatea conştientă a muscelenilor a început să strângă rândurile şi să acţioneze clandestin împotriva măsurilor de comunizare a ţării. Printre conştiinţele care au înţeles să acţioneze împotriva regimului instaurat la adăpostul tancurilor sovietice s-a aflat şi colonelul Gheorghe Arsenescu, ostaşul de elită al oraşului voievodal Câmpulung. Despre el s-a scris prea puţin, deşi numele lui a intrat în legendele difuzate atunci la poalele munţilor din Muscel.

Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor ţărăneşti, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educaţia ostăşească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofiţerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărăşeşti şi decedat într-un spital de campanie. Rămasă văduvă, mama celor şase copii a trebuit să muncească din greu pentru a-şi creşte copiii. Fiind cel mai mare, Gică i-a fost un sprijin preţios la muncile agricole şi gospodăreşti, prilej cu care a cucerit simpatia rudelor şi prietenilor.

Înclinat spre uniforma militară, Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Şcoala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ”foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Şcoala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofiţeri cursanţi.

Din grija şi dragostea pentru mama sa, ca şi pentru cei cinci fraţi mai mici, el a cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanţi din Câmpulung. Dotat pentru meseria armelor, trăgătorul de elită a intrat la Şcoala de Război pe care a terminat-o tot printre primii, după care a plecat la Târgovişte pentru a-şi efectua stagiul ca ofiţer de stat major cu gradul de căpitan. Aici, cu prilejul ”rebeliunii legionare” din 22 ianuarie 1941, în fruntea unei unităţi de tancuri a zădărnicit tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii şi al instituţiilor publice din cetatea Târgoviştei. Revenit la Câmpulung, a contribuit la refacerea casei părinteşti.

Declanşarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu şef al biroului de operaţii al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea. Refăcut, s-a întors pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit şef al Comisiei judeţene pentru aplicarea armistiţiului. Prin abilitatea sa a reuşit să stăvilească pretenţiile exagerate ale sovieticilor. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel. Neîmpăcat cu noul model de educaţie militară instaurat în armată, copie fidelă a celei sovietice, ofiţerul de elită decorat cu ordinul ”Steaua României” a fost trecut în cadrul disponibil.

S-a retras la Câmpulung unde îşi construise o casă şi o mică fermă care a aprovizionat o perioadă de timp piaţa oraşului cu lapte, unt şi smântână. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal unde a fost cooptat în conducerea orăşenească a partidului. Izgonirea Regelui şi instaurarea regimului de democraţie populară l-a revoltat. Considerând că situaţia politică internaţională va duce la declanaşrea unui nou război, ceea ce va obliga guvernul comunist să decidă arestarea ofiţerilor deblocaţi şi a oamenilor politici adversari, ca şi eliminarea tuturor elementelor de valoare din ţară, Gheorghe Arsenescu, împreună cu Nicolae Enescu şi fraţii Ion şi Gheorge Purnichescu, industriaşi, a iniţiat la locuinţa acestora din Cetăţeni înfiinţarea unui grup de rezistenţă cu angajamente ferme de a acţiona pentru apărarea libertăţii şi proprietăţii, pentru restaurarea monarhiei. La această iniţiativă au aderat şi alţi prieteni dintre care s-au evidenţiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duţeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriţă, Florian Potcoavă, învăţătorul Dumitru Burtea şi mulţi alţii, încât acţiunea lor a luat amploare în nordul judeţului.

La finele lunii martie 1949, fiind informat prin omul său de legătură Miron Grigore că, datorită unei escapade de neiertat a lui Traian Marinescu, au fost arestaţi câţiva dintre membrii grupului, Gheorghe Arsenescu a părăsit capitala unde se refugiase în timpul iernii pentru extinderea mişcării şi s-a deplasat pe valea râului Doamnei, în satul Nucşoara. În casa învăţătorului Ion Arnăuţoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat, printre care se aflau intelectuali şi ţărani din sat, pentru a trece imediat la acţiunea de extindere a mişcării de rezistenţă, de a acţiona împotriva organelor de securitate care sufocau viaţa austeră a populaţiei din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit şi cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeş, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate ceva mai târziu cu arestarea întregului grup.

Într-o noapte (19 iunie 1949) câţiva din conducerea grupului, fiind înconjuraţi de trupele de securitate chiar în casa bătrânului învăţător, au reuşit să se desprindă din încercuire, prin împuşcarea a doi subofiţeri de securitate care au năvălit asupra fugarilor. A fost o noapte grea. Arestările au fost extinse.

Câteva săptămâni mai târziu, Gheorghe Arsenescu, însoţit de un ţăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucşoara să acţioneze sub conducerea lui Toma Arnăuţoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflaţi în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjuraţi. Au reuşit să iasă din încercuire şi s-au refugiat la stâna unui perceptor din Măţău.

Prin curajul şi experienţa sa, Gheorghe Arsenescu a reuşit să deruteze vigilenţa urmăritorilor, strecurându-se printre ei. S-a refugiat în zona Dragoslavele şi Rucăr, continuându-şi acţiunea cu alţi fugari din munţii Muscelului.

Loviturile Securităţii au continuat. Primul grup de 40 de arestaţi a fost anchetat sub cele mai odioase torturi şi condamnat la ani grei de muncă silnică. A urmat arestarea şi condamnarea fraţilor Ion şi Gheorghe Purnichescu, cu soţiile şi prietenii lor, arestarea şi condamnarea altor localnici, ţărani şi intelectuali suspectaţi că au contribuit la aprovizionarea cu alimente a fugarilor.

După arestarea și condamnarea unui grup de ofiţeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împuşcat în abdomen şi în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea oraşului de către bătrânul Apostol Poştoacă, şi-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Traiul în condiţii de totală izolare şi permanente riscuri nu i-a fost uşor.

Marea lui dezamăgire a fost capturarea şi anihilarea grupului de la Nucşoara, cu aproape o sută de arestări. Într-o noapte fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, printr-o imprudenţă de neiertat ce le-a fost fatală, s-au aflat în casa prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu din Corbşori, unde fuseseră invitaţi de acesta. În complicitate cu căpitanul Cârnu, şeful trupelor de intervenţie şi anchetator în acelaşi timp, gazda, bunul lor prieten, le-a pus somnifere în băutura oferită, astfel încât Securitatea i-a capturat fără dificultate. A urmat arestarea tuturor fugarilor ascunşi în ascunzătoarea săpată în peretele unei râpe. Patru din cei ascunşi au fost împuşcaţi în ambuscadă. Arestările au continuat, intelectuali şi ţărani fiind anchetaţi şi judecaţi. Prin hotărârea Tribunalului Militar Bucureşti nr. 107 din 19 mai 1959 au fost condamnaţi la pedepse grele, din care 12 condamnaţi la moarte. În noaptea de 19 iulie 1959 au fost executaţi la Jilava: preotul Ioan Drăgoi, preotul Ion Constantinescu, preotul Nicolae Andreescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Gheorghe Tomeci, Titu Jublean, Nicolae Băsoiu, Ion Săndoiu, Benone Milea, informatorul lui Cârnu, Nicolae Ticu, învăţătorul Ion Nica.

Viaţa în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soţiei sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria îşi îneca lacrimile şi suferinţa.

”Fii tare, îi scria ea. Du-ţi crucea mai departe cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu nu ne va uita. Nu fac decât să trăiesc cu amintirea clipelor petrecute împreună şi speranţa că va veni şi ziua fericită a revederii noastre. M-am întors suferindă. Mă văd cutreierând străzile capitalei în căutarea unui adăpost pentru mine şi băiatul nostru, fără lucru, fără un ban. Din tot ce-am avut n-am mai găsit nimic. Cunoştinţele de altădată se feresc de frică de mine, de parcă aş fi ciumată. Nici la fratele tău n-am mai fost de când mi-a spus să nu mai merg la el că şi lui îi este frică.

Mi-am găsit un serviciu ca vopsitoare la o cooperativă de tâmplărie unde lucrez cu doi bătrâni de la 6 dimineaţa la 6 seara pentru câţiva lei, pentru că nu reuşim să facem norma. Nici pentru mâncare nu ne ajunge la două persoane. Sunt urmărită peste tot, atât eu cât şi băiatul, dar ne-am oţelit. M-au dus cu Jeep-ul la miliţie şi mă presează cu insistenţă să divorţez de tine. Dacă n-o fac mă vor duce la Aiud. Mă tem că n-am să mai rezist. Ţi-am rămas credincioasă şi demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este şi el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paşte pe care-l petrecem despărţiţi de tine. Totuşi Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu ştiu cât voi mai putea rezista”.

Demoralizat şi bolnav, Gheorghe Arsenescu şi-a purtat suferinţa cu scrâşnire din dinţi în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alţi fugari de pe valea Dâmboviţei, pentru a face mişcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit şi bolnav, fără să vadă vreo lumină la capătul tunelului. Aflase între timp de la soţie că primul lot de 42 condamnaţi în care figuram şi eu, judecat de două ori, a fost readus la judecată pentru a treia oară în urma recursului în anulare depus de procurorul general al ţării, Alexa Augustin, la Tribunalul Suprem, iar instanţa de fond după 17 şedinţe extenuante i-a condamnat la pedepse mult mai mari.

Un vecin al bătrânului Poştoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Ieşise pentru mişcare. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezenţa lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracţiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat şi la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj, el a fost judecat şi condamnat la moarte prin sentinţa penală nr. 107 din 11 februarie 1962.

Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereţii verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină şi hrănit doar cu un sfert de pâine şi o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu îşi aştepta ziua execuţiei. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare şi maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinţei nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi şi executat prin împuşcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajaţi din personalul locului de deţinere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalţi deţinuţi decedaţi în penitenciar.”

Copia de pe certificatul medical eliberat de către dr. Gheorghe Alexandrescu certifică: Arestatul Arsenescu Gheorghe de 53 ani suferă de boală hipertensivă, boală ulceroasă (operat pentru sindrom stomacal), tahicardie sinusală, amigdalo-faringită acută având şi cicatrice după plagă în coapsa dreaptă, în regiunea stângă a abdomenului şi umărul stâng.

Aşa a căzut eroul de legendă despre care au fost lansate multe zvonuri printre locuitorii din nordul judeţului. A fost capturat în somn înainte de a mai folosi grenada pe care o purta lângă pernă pentru ultimele clipe de libertate. Mi-am imaginat ultimele lui gânduri din seara dramatică a execuţiei:

Zăbrele de gheaţă-n ferestrele sparte
îmi stau priveghere în ultima noapte,
în ceasul de rugă când printre şoapte
îmi cântă ciuvica prohodul de moarte. 

Mi-e inima arsă, iar trupul o zdreanţă
şi-n juru-mi nu-i nimeni s-audă
când picură sânge în temniţa crudă
şi nu-mi mai adie vre-un zvon de speranţă. 

Degeaba mă-ncearcă un palid îndemn
când totul se-nvârte în nouri de fum,
pe Tine Isuse sfielnic Te chem
să-mi fii călăuză pe ultimul drum. 

De ce să mai sper când gâdele-n poartă
m-aşteaptă să-mi curme cătuşa de-osândă,
când setea şi foamea lăsate la pândă
nu-mi mai suportă bicisnica soartă. 

E clipa supremă. Golgota mă cheamă
să urc cu zăvozii la groapa comună
în care nu-s lanţuri, nici teamă.
Hai vino Isuse de-mi pune pe frune cunună.

(Ion Constantinescu Mărăcineanu – Revista Memoria nr 49, 2/2004, p. 82-87. A se confrunta și o altă versiune a textului publicat sub același titlu „Un erou de legendă. Colonelul Gheorghe Arsenescu” în Analele Sighet, Vol. VIII, 2000, pp. 565-571)