Memoria e o țară străină?

Dezbaterea din jurul cântecului „Avem o țară”, interpretat în Catedrala Națională, poate fi convertită dintr-un război mediatic fără prizonieri într-o șansă de a discerne capcanele memoriei secolului XX.

Am ratat lustrația politico-morală de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, ce ar fi trebuit să vindece societatea după deriva totalitară de dreapta (dictaturile lui Carol II, legionară, antonesciană & Holocaust). Am ratat-o pentru că a fost manipulată de comuniști, care au transformat procesul defascizării într-un instrument de eliminare a adversarilor politici reali sau imaginari, supuși unui regim de exterminare în sistemul carceral (foame, frig, izolare, bătăi).

Și astfel, în loc să ne revenim (așa cum au făcut-o Germania & țările ocupate de nemți în WW2, care au rămas în partea vestică a Cortinei de Fier), comunismul ne-a desfigurat cu totul:

Ne-a desfigurat pentru că a curmat șansa reluării drumului democratic al țării.

Ne-a desfigurat pentru că a generalizat crima/represiunea ca instrument politic.

Ne-a desfigurat pentru că ne-a refuzat, manipulând ideologic trecutul, șansa de a înțelege greșelile anilor ’30-’40 (derivele totalitare de dreapta, politicile antisemite).

Iar după 1989, toate aceste scadențe ne-au afectat mai mult decât credeam, tocmai pentru că nu eram pe deplin conștienți de penumbrele memoriei recente. De-a lungul cercetărilor, am încercat să-mi explic mie, întâi de toate, capcanele și să întrevăd soluțiile necesare pentru a discerne acest trecut traumatic.

Am înțeles, în primul rând, că e imposibilă (ba chiar periculoasă) crearea unei perspective unice asupra trecutului recent. O istorie cu atâtea fațete (multe nedeslușite în integralitate) nu poate avea o memorie unică. Însă cred că putem ajunge la o înțelegere onestă, integratoare a istoriei, care să pună în dialog (ca într-o simfonie) diferitele perspective memoriale.

Împărtășesc câteva repere metodologice – puncte de plecare în creionarea acestei dezbateri:

1. E important să decriptăm învelișul ideologic în care Securitatea îmbracă represiunea, pentru a vedea identitatea reală a victimelor, dincolo de maniera inchizitorială în care vede regimul lucrurile;

2. Merită să reflectăm asupra unei dileme morale și să stabilim granițele dintre empatie și cauționare: suferința nu are culoare politică (foamea, frigul, izolarea, bătăile nu se resimt în funcție de afilierea partinică), dar, în același timp, suferința din temnițele comuniste nu cauționează activismul politic extremist pre-carceral;

3. În același registru se plasează și evitarea unei capcane periculoase – aceea de a transfera suferința personală (a deținuților) în patrimoniu simbolic pentru formațiunile politice din care aceștia au făcut parte. Ex: faptul că deținuți cu trecut legionar au suferit ani îndelungați în temnițele comuniste nu onorabilizează/ cauționează organizația legionară.

4. Trebuie să descifrăm manipulările memoriale pe care diferiți actori politici le fac în încercarea de a se legitima public, respectiv să nu incriminăm victimele comunismului pentru că suferința lor e instrumentată astăzi;

5. E necesar să înțelegem detenția ca o perioadă dinamică în viețile celor închiși, în care unii dintre aceștia și-au putut schimba/nuanța identitățile, evoluând ideologic și cultural.

Legat de acest ultim plan – al detenției ca spațiu al căutărilor identitare – îmi vine în minte dialogul dintre Bartolomeu Anania și Ilie Niculescu, din cadrul reeducării de la Aiud. Lider legionar cu state vechi în detenție, Ilie Niculescu suprapunea identitatea legionară cu cea religioasă, crezând că dacă se detașează de prima își trădează și calitatea de creștin. Iar Bartolomeu încearcă să lămurească planurile.

Întinse pe mai multe pagini de note informative (colonelul Crăciun plasase informatori în celulă), discuțiile dintre Bartolomeu Anania și Ilie Niculescu, ce impresionează prin profunzimea teologică și culturală, se focalizează asupra incompatibilității dintre creștinism și legionarism: Bartolomeu Anania subliniază contradicțiile ideologiei legionare, care, deși pretins creștină, contrazice în practică morala creștină tocmai prin utilizarea crimei ca instrument politic. De asemenea, utilizând distincția bine-credincios vs. rău-credincios, Anania abordează o problemă sensibilă, des întâlnită în rândul deținuților legionari, anume confuzia între identitatea politică și cea creștină, care-l determina pe Ilie Niculescu, așa cum am spus, să considere că, desolidarizându-se de organizația legionară, și-ar abjura și credința creștină.

Concluzia e una deschisă: dacă în Zarca Aiudului cei doi deținuți au putut lămuri o temă atât de sensibilă (capcana suprapunerii dintre politic și religios), nu ne rămâne decât să înțelegem că și cultivarea memoriei anticomuniste în aceeași manieră (politizând religiosul & sanctificând politicul) este una periculoasă.

Sursa: Dragoș Ursu | contributors.ro