„O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!”
Ne-am întâlnit cu ocazia înmormântării lui Gili Ioanid, în vara anului 1992, care a strâns de pe meleagurile țării multă lume venită să-l petreacă pe ultimul drum.
Te-ai apropiat de mine și m-ai întrebat sfios:
– Mă mai cunoști? eu sunt Nicu Purcărea!
Cum aș putea uita ultima atitudine martirică a ta, din camera 1, de la subsolul penitenciarului Pitești, când, istovit și slăbit, primeai lovitură după lovitură, sub supravegherea directă a lui Țurcanu?!
– Nu mai dați! a fost rugămintea ta și, pentru o clipă, loviturile au încetat.
– Loviți aici! și ai arătat coșul pieptului, pentru că vreau să fie sânge curat, ca și ideologia mea, care vreau ca să rămână pură!
Nicu Purcărea avea hemoptizie.
O, Doamne-Dumnezeule! Câtă dârzenie și demnitate!!!
Atunci, ca o fiară, s-a repezit Țurcanu și, dintr-o palmă, ți-a spart timpanul. Tot tu ai fost acela care mi-ai adus de la Jilava vestea că Țurcanu cu echipa lui au fost executați.
Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat să ieșim din acel iad!
(Florian Dumitrescu, „Martiraj” în Nicu Popescu Vorkuta, Crez și adevăr, București, 2009, pp. 330-331)