„Am pierdut pe cel mai bun dintre noi” – ecourile morții lui Mircea Vulcănescu în temnița Aiudului

Tot timpul în închisoarea de la Aiud, ca și în celelalte închisori pe unde am trecut, a fost o mare criză de medicamente; și acele puține câte erau le ținea sub cheie doctorul Ranca, șeful spitalului, care le dădea cu multă zgârcenie, iar cazurile care se declanșau în timpul nopții nu puteau fi tratate în nici un fel. Au murit oamenii „cu zile”, așa cum s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, doctorul Balaban [Constantin], Anghel Sebe și alții, sute și poate mii, neștiuți în toate în toate închisorile din țară.

[…] Când a murit Mircea Vulcănescu, fruntaș al generației lui, s-a vorbit și s-a comentat cu indignare cazul lui. Cu câteva sulfamide ar fi putut fi salvat, și tot așa a fost și cazul doctorului Balaban de la Constanța. În perioada aceea am avut ocazia să stau de vorbă cu o serie de exponenți din generația lui Mircea Vulcănescu: Dumitru Iordan, Nicu Iunian, Corneliu Velțianu, Petre Țuțea ș.a. Cu primii trei am stat chiar în aceeași celulă; cu ceilalți ne întâlneam la aer, în curtea de la secția a III-a. Zile în șir, când se întâlneau, se întrebau unul pe altul: Ai auzit? A murit Mircea Vulcănescu. Care nu auziseră, voiau să știe cât mai multe amănunte despre el, despre felul cum a murit; aproape toți încheiau cu invariabila frază: „Mircea a fost cel mai bun din generația noastră” sau „Am pierdut pe cel mai bun dintre noi”.

(Ion Antohe – Răstigniri în România după Ialta, Editura Albatros, București, 1995, pp. 152-153)