„Prin cântecele lui, Fănică Tumurug, a reușit să mențină moralul ofițerilor români din lagăr”

L-am avut camarad de lagăr dincolo de cercul polar. Prin cântecele lui, Fănică Tumurug, a reușit să mențină moralul ofițerilor români din lagăr.

După 23 august 1944, începură să se perinde prin lagăr indivizi necunoscuți spre a recruta voluntari pentru divizia ”Tudor Vladimirescu”.

Venise și Ana Pauker, o evreică bolșevizată, spre a ne convinge. Fănică Tumurug, cu vocea lui blândă și plină de respect a refuzat propunerea.

În cele din urmă Ana Pauker înfuriindu-se ne-a amenințat pe toți cei ce refuzasem înrolarea în această armată: ”Aici veți putrezi fără să mai vedeți casa în care v-ați născut și părinții care v-au crescut!”.

N-a fost chiar așa precum ne amenințase această femeie cu limbă otrăvită. […]

Prin 1950 cu toții am fost duși la canalul Dunăre-Marea Neagră și am robit acolo până în anul 1955 când am fost puși în libertate. Întunecata libertate n-a durat prea mult, căci, din nou fusesem arestați în anul 1958 unde ne-am întâlnit în lagărul de la Piatra Frecăței și apoi la Salcia în insula Mare a Brăilei.

S-a sfârșit bietul meu camarad în urma unei ocluzii intestinale.

Zadarnic am insistat la comandantul închisorii ca să-mi dea cheia de la dulapul unde se aflau instrumentele cu care puteam să-i fac – în calitatea mea de medic chirurg al lagărului – o intervenție urgentă spre a-i salva viața precum salvasem atâtea vieți în lagărele din URSS, căci acesta – om negru la suflet – a refuzat zicându-mi: ”Dacă-i pe moarte, să moară că de aceea a fost adus aici în lagăr”.

Fănică Tumurug a murit în brațele mele și eu i-am închis ochii pentru veșnicie.

(Mărturia doctorului Ahile Sari – Mărturii mai vesele și mai triste din întunericul comunist, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Constanța, 2003, pp. 66-67)